Ziua când lumina se va desăvârşi

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Noaptea înghite oraşul unde mi-am mutat dragostea şi speranţa,
din spatele ferestrei privesc nerăbdător strada, invoc clipele
care-mi ţes trecutul brăzdat pe obraz.
În aşteptatele întâmplări noaptea asta este prima
aflată sub un văl de mister,
ziua când lumina se va desăvârşi
voi căuta în van
norocul prin care elefantul trece prin urechile acului.
O voce strigă într-un imens gol
din care ecoul nu-i mai răspunde
singurătatea-i o linişte, doare înlăuntru
ca pe o pasărea lipsa de aripi,
ca pe un om lipsa de inimă.
Nimicul se strânge-n mine ca o pată de culoare,
ies în afara lui desculţ,
nimeni nu mă vrea, nimeni nu mă cheamă,
doar eu mă agăţ cu funii de viaţă,
o spânzur de creanga cea mai de sus a timpului
şi mai răsuflu o vreme.
Tu priveşti meşteşugul şi arzi ca o flacără
la poalele muntelui de gheaţă
prin care vom trece amândoi dincolo
în paradisul alb de lumină.
Aici ne vom încrusta anii pe o tăbliţă de jad
pănă la apusul în stea
unde o cruce de sticlă ne va veghea trecutul.