Vreau acasă de Paşte!(poezie refăcută)

[Spiridon Elena]

Îmi stăruie un gând
de la o vreme-ncoace,
chinuitor gând,
ce nu mă lasă-n pace,
să las deoparte
nevoile rapace,
să fug pănă la mama
că doru-n pieptu-i toarce.

Să o ajut la toate,
că este prea bătrână,
să simt corniţa ierbii,
curtea să i-o fac plină
cu flori, cu dulci speranţe
şi vorbă mai blajină,
cu-mbrăţişari duioase...
s-ating Sfânta Lumină.

În Noaptea Învierii,
iertare-aş vrea să-i cer,
prea am lăsat-o-n grija
Preabunului din cer
şi m-am grăbit s-ajung
pe-al lumii lăvicer,
dar soarele-i prea sus;
se duc toate-n eter.

Vom spune-o rugăciune
şi ouă vom ciocni
noi două în ceardac;
va fi din nou senin;
iar vişinul cu floare
nu-mi va mai fi străin
şi glasul răndunicii
suna-va iar divin.

Voi merge şi la tata,
să-i pun şi lui o floare
cu-o lacrimă de dor,
s-aprind o lumânare;
aş vrea să mă audă
în surda-mi îngânare;
să-i spun c-aici departe
nu prea e alinare.

Aş vrea să zbor mai iute
spre satul re-nviat;
să mângâi pe măicuţa
cu trup încovoiat;
să merg să sfinţesc casa
şi ou-ncondeiat;
să spun la toţi ce-i dragi:
,,Hristos a înviat!”