urc în neştire muntele...

[Anne Marie Bejliu]

urc în neştire muntele... sau munţii sau poate doar stâncile din cuvintele nerostite ale încercărilor.

nu mă rătăcesc. doar urc şi urc neobosit. am făcut o pauză ieri.

mi s-a îngemănat ultima bătaie de inimă dintre ultimul pas şi ultima rostire cu podeţul de lemn din care

o singură aşchie mi-a surprins coapsa tăcerii în plină mişcare.

durere ascuţită s-a revărsat. am lăsat în urmă un strigăt. ecoul a fost auzit undeva, între nisipurile cenuşii ale trecutului şi cele aurii ale prezentului,

cu un braţ lăsat lejer pe pieptul meu pentru a-mi regăsi suflarea.

între două stânci m-am aşezat cuminte, aşteptând a noua zi din luna cuvintelor uitate pe frunza aproape veştedă

a zborului.

aşteptam să stingă cineva flacăra unei lumânări deja ajunsă în pragul agoniei dansului, în pragul dintre solid şi lichid.

să rămână doar unduirile blânde... dar nu.

nimeni nu avea să vină acolo, sus...

cineva mă ascultă mereu şi aleargă după mine râzând, atunci când îmi amintesc cuvintele.

ştiu suflete, ştiu!

te dor oasele de piatră, te dor aşchiile de gânduri, te doare trupul istovit de atâtea ramuri rupte în calea ta...

şi braţele te dor, şi tălpile de fum de la crucile de piatră care ţi-au strigat mereu să le readuci drumurile aripi...

dar nu ai vrut...nu ai vrut....

fuga a patra din crucea Cuvântului te-a îndrumat să laşi alergarea învechită pe orizontala copilăriei,

apoi pe cea a adolescenţei timpului tău pământean şi să cobori o clipă, sărutând talpa de spini a verticalei...

după sărut, ai simţit aroma teiului şi ai privit spre sus...

spre punctul dens al întâlnirii celor două tăceri ale fiinţei...

ai tăcut.

furtunile nu au mai muşcat fragila ta carne, zdrenţuită de marginile asprelor sensuri necunoscute ţie nici atunci,

în clipa privirii...

ai prins o aşchie de ecou. fericit ai pornit.

neobosită căutare a devenit lanterna de sunet a pasului tău şi ai ajuns.

patru litere ţi-au smuls din inimă ruga. ai rămas în genunchi, între orizontală şi verticală, cerşind încă un pas,

încă un pas...încă o aripă...încă o lumânare aprinsă în pumnii cerului...

 

urc în neştire muntele până la zidul fără poartă...

un vers simplu îmi îmbrăţişează sufletul...

dincolo de poartă, intru singură.

nimeni nu mai zboară.

doar freamătul trupului îmi potoleşte mintea zănatecă. inima îşi regăseşte zâmbetul neschimbat.

....................................................................

încă o toamnă prinde în palme fructul zemos...