Universul paradisiac eminescian-de Adina Sorohan

[Petru Făgăraş]

Universul paradisiac eminescian

„În viaţa mea – un rai  ȋn asfinţire –
Se scuturau flori albe de migdal”.
(O,-nţlepciune, ai aripi de cearӑ!)
Prin actul creator omul nu face decȃt sӑ reitereze ipostaza cosmogonicӑ a divinitӑţii. Universul compensator al creaţiei eminesciene este configurat prin spectrul luminii, motiv cu valoare de imagine-nucleu. Criticul literar Tudor Vianu a observat cӑ Eminescu  „nu este un pictor al formelor, ci un pictor al luminii”, un romantic al cӑrui univers vizual şi dinamic este dominat de imaginea luminii, „simbolul ȋnsuşi al devenirii”. Lumina ca substanţӑ a lumii se manifestӑ ȋntr-o serie de materializӑri: aştrii, castelele subacvatice, gheaţa, marmura, cristalul. Lumina ȋşi manifestӑ prezenţa ȋn infinitele oglinzi acvatice, ȋn oglinda privirilor, ȋn sӑmȃnţa de foc a candelei. Este receptatӑ fascinant, ca o prezenţӑ difuzӑ ȋn argintiul „negurilor albe” sau al „umbrei”. „Umbrele şi negurile eminesciene sunt pӑtrunse de prezenţa latentӑ a luminii, care trӑieşte ȋn adȃncurile lor, dȃndu-le transparenţa auroralӑ a luminilor visate ȋn preziua genezei”(Ioana Em. Petrescu, Eminescu, modele cosmologice şi viziune poeticӑ).
Geneza nu este decȃt un rӑsarit al luminii eliberate de razele gȃndirii din adȃncurile negurilor albe: „Într-o lume de neguri / Trӑieşte luminoasa umbrӑ. / Mai ȋntȃi scӑldatӑ / În ceţi eterne şi sure, / Însӑ, ȋncet-ȋncet, / Razele mari a gȃndirii / Negurile albe pӑtrund / Şi formeazӑ un arc albastru, / Clar senin ȋn jurul lui, / Ce-a lui margini ȋşi gӑseşte / Într-a negurilor creţi / Şi nainte, ȋnainte / Zboarӑ geniul de luminӑ”(Într-o lume de neguri).
Spaţiului imaginar eminescian dominat de reverii luminscente i se asociazӑ armonia muzicii sferelor. „Dulcea muzicӑ de sfere” este perceputӑ numai ȋn starea de graţie a poeziei, care o „aude cum se naşte din rotire şi cӑdere”( Scrisoarea V).  
Trӑind ȋntr-o lume, ȋn care receptarea luminii şi a muzicii sferelor celeste a devenit un act hierofanic, pӑtrund cu emoţie tainicӑ ȋn imaginarul creaţiei eminesciene. De ce simt nevoia sӑ evadez din prezent şi sӑ caut liniştea şi armonia ȋn subteranele mentalului eminescian? Transpunȃndu-mӑ ȋn bogӑţia spiritualӑ a lumilor descrise, ȋmi regӑsesc sȃmburele de luminӑ al fiinţei, mӑ redescopӑr ca esenţӑ a existentului, percep energia primordialӑ a universului.
Sӑ pӑtrundem ȋn spaţiile de luminӑ şi armonie ale Cezarei pentru a simţi fiorii ȋnceputurilor: „Marea şi-ntindea nesfȃrşita-i albӑstrime, soarele se ridica ȋncet ȋn seninӑtatea adȃnc-albastrӑ a cerului, florile se trezeau proaspete dupӑ somnul lung al nopţii, stȃncele negre de rouӑ abureau şi se fӑceau sure, numai p-ici pe colea cӑdeau din ele, lenevite de cӑldurӑ, mici bucӑţi de nisip şi piatrӑ” şi sӑ redescoperim ȋn interiorul nostru insula lui Euthanasius, ȋn care „aerul este plin de sӑrbӑtori murmuitoare”.
Adina Sorohan