Un fel de autoportret

[Botnaru Nicoleta]

Dacă mi-ar cere acum,cineva să spun ce urmăresc,aș spune că nici măcar existența nu mi-o pot lămuri.
Dacă ar spune cineva,că totul e simplu și eu complic lucrurile,m-aș nedumeri.
Dacă ochii tăi m-ar minți fără sfială,în ai mei ochi,convingându-mă să-i las de la limanul,unde i-am găsit,aș sfârși suferind.
Știam că sunt în căutarea a ceva neobișnuit și invidiat,știam că-l voi găsi în simplu-ți chip,te voi găsi scriind,
Dar,oare poate acel ceva să se găsească-n fire vie,când ești o altă descoperire,înstrăinată mult de mine?
Ar fi nedrept să cer de la destin,să-mi ușureze truda,m-aș ofili ca frunza-n briza toamnei,aș primi ce nu mi se cuvine.
Am realizat,că prea puțin te-am înțeles lăuntric,mă ignorai,cătând să evadezi,iar eu cu disperare te țineam.
Nu te-am uimit,fiind un speciment obișnuit,fără paloare ieșită din comun,în fiecare seară mă stingeam.
Nu,bătăile inimii nu își măreau intensitatea la gândul despre tine,dar nici nu conteneau când te vedeau,aveam simțirea că trebuie să stai aproape.
Când furat fiind ,urmăreai teatrul dinainte,și eu deoparte,încercam să-ți pătrund în minte,esențialul îl lăsam să scape.
Dacă ești una cu suflarea,cu trupul,zâmbeteul,privirea,nu-ncerci să pari,că-l poți citi ca pe o carte,îl simți cum simți inevitabilul sfârșit.
Greșit-am,dar în sfârșit am înțeles,nimic nu merită forțat,lăsăm în legea relativității,se va-ntâmpla ce-a fost ursit.