lumea ca lumea

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

ne îndepărtăm de colțuri
unul în unghi drept
celălalt într-o direcție opusă
nu ne-au luat în seamă 
și fiecare își caută drumul său

m-ai întrebat dacă știu unde plec
nu ți-am spus și dus am fost
ceilalți ne-au crezut vorbiți

seara ne oprește pe fiecare obosit
la câte un loc de popas
noaptea nu poate fi altfel
decât un acoperiș de ploaie

stele nopții se mișcă-n desfrâu
așa cum pornesc apele după furtună
aproape nu mai înțeleg 
de ce ploaia și vântul își dau mâna la distrugeri

la noi asemenea lucruri erau rare

suntem despărțiți atât de mult
încât vorbim ore întregi la telefon
dar totul se mută
într-un timp care așteaptă-n oglindă
să-și vadă la un loc așteptările

lumea mi se pare întoarsă pe dos
nimeni n-ascultă de nimeni
tot ce se știe-i pus la îndoială
apar și dispar fenomene inexplicabile
și se răspândesc tot mai multe falsuri

dacă nu știi să alegi
obișnuința te face să nu știi
otrăvită se naște spaima de viitor
ca o viitură ce împinge totul la vale
de se cutremură sângele-n trup
și altă credință nu mai are