Timpul putrezeşte de nesupunere

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Suntem nişte iubiri probabile fără justificare,
singurătăţi inventate pe forme condamnate
în care nimeni n-a fost în stare să trăiască
un anotimp însemnat de vreun adevăr..
Timpul putrezeşte de nesupunere
dar asta nu-i nicio crimă ori împotrivire,
într-un oraş în care timpul curge cum vrea,
eşuează în sfânta uitare care ne unge la suflet
cu tăcerea unui peşte într-un glob.
Degeaba ţi-am spus de cerinţele mele,
e prea mult pentru tine ceva impus,
e ca frânghia în mâna unui om normal
pe care o aruncă undeva şi uită de ea.
Îndrăgesc pădurile în cuprinsul asfinţitului,
râurile în care nimeni nu s-a înecat,
uneorii şi fiorii care-ţi umplu pieptul,
zilele şi nopţile cu aşteptare,
de-ţi curge inima prin cuvinte nespuse
în nesfârşirea clipelor care te pedepsec,
să-ţi faci de lucru cu ele într-un poem.
Nu scrii despre trăiri ori dezamăgiri
ci despre zidurile de piatră ale casei
în care trebuie să spargi o uşă
spre odaia în care vei locui.