Tăcerea mai are ceva de spus

[Daniel Lăcătuş]

Pereţii parcă dispăruseră din faţa ei  

trezită într-o lume ireală

încerca să realizeze unde se află  
în miezul unei mări tulburi

bântuită de cea mai cumplită furtună 

sau pe-o limbă de pământ

biciuită de trăsnete asurzitoare?   
Globuri de foc se repezeau haotic de pretutindeni  
se ciocneau se striveau între ele.   
Sparse câteva fiole de morfină şi le înghiţi  
  
în ultima vreme se gândea din ce în ce mai mult la sinucidere  
se hrănea cu imaginaţia

trăia cumva între hotarul dintre paradis şi iad   
  
În noaptea aceea l-a visat

Visa că fac dragoste
Îi vedea faţa apropiindu-se de obrazul ei

ochii verzi ca iarba sfredelindu-i pe ai ei

buzele se contopeau devenind una singură.   
Când se trezi o durea tot corpul

de parcă ar fi făcut dragoste toată seara.   
Îşi duse mâna la buze simţind parcă urma sărutărilor  
  
Cu toate acestea îşi dorea moartea o chema 
o invoca în nopţile lungi în care se trezea  
ţipând transpirată ca o fântână arteziană