Tablou verosimil

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Cad pe gânduri rămase-n memorie
sângele-n vene bate cu furie-n maluri
nu pot să mă identific, aştept
ruptura din legăturile în care sunt prins.

Dorinţele-s întoarse pe toate feţele
şi ochii tăi adânci se zbat în orbite,
noaptea din ei se scutură de nori
de se răcoresc apele râurilor.

Ziua îşi dospeşte o amiază însorită,
căutătorii de umbră se grăbesc,
fug clipele roase de arşiţă,
chipul tău ca o fotografie veche
dispare după colţul străzii pustii.

Prin gări încă mai trec trenuri,
dar sunt tot mai puţini călători,
răbdarea se frânge pe zi ce trece
şi nimeni nu observă.

Îmi beau cafeaua şi citesc ziarul pe terasă,
e o plăcere mai veche,
mă trezesc privind departe spre dealurile estice
de unde îmi bate soarele-n geam,
o boare proapătă adusă de vânt
îmi întoarce filele pe masa unde scriu,
sufletul tău flutură şi el în cercuri
care se rotesc în spirală spre cer.