Singurătate

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Când n-ai mai venit pe potecile pădurii
mi-a coborât în cuvinte îndoiala,
timpul se înclina pe partea lui tristă,
se opăriseră în cântece sunetele.

Zilele erau mai lungi ca anotimpurile,
aerul nu era împovărat cu miros,
sărutul nedat se uscase pe buze de vânt.

Alunecau arborii, malurile râului se surpau.
De ne-nţeles cum păşeşti prin apă,
zână a pădurilor cinstită de păsări cu soare
şi de căprioare venite să bea apă,
timpul se dilată şi se opreşte-n loc de plăcere.

Numai uitarea îşi face loc cu greu printre pietre,
pe drumul pustiu nimeni nu vine,
sunt un copac îndoit pe care a căzut o stea
şi dintr-o dată se face întuneric şi vânt.

[Mariana Dumitran]

Ma incanta lejeritatea exprimarii sentimenetelor cu care" impodobesti" poezia...si ..in final modul de acceptare a singuratatii...                                                                                                                                                                             "...sunt un copac indoit pe care a cazut o stea/ si dintr-o data se face intuneric si vant."

Felicitari,Nicolae!