Scrisori fără răspuns

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Prea multe cuvinte alese cu sufletul în scrisorile netrimise
și săruturi pătimașe lăsate în cabana din pădurea de zadă
unde mă aștepta femeia cu pulpele tari și ochii de izvor,
cu nopți de fosfor și stele căzute în lacul cerbilor de chihlimbar
îngropate adânc în amintirile hrănite de păsări,
prin care și azi mai trec căprioare prin poienile memoriei
și nimeni nu le vede cum ajung la râul albastru
pe malul căruia sălciile nu mai plâng și arinii își fac de cap,
pești argintii sar de bucurie pe deasupra apei și se grăbesc în amonte.
Astfel îmi apare tabloul la care tot gândesc îndelung
cum aș putea vărsa culorile curcubeului de seară
ce se arcuiește ca o boltă sub cerul confuz, sidefiu
după acele ploi de vară care-ți stârnesc toate simțurile împovărate,
lăsate în adormire de renunțări, neîmpliniri și dezamăgiri
amorsate într-un fel cu carafe de vin din podgoriile minții.
Și cum să scap de tristețea lăuntrică
între aceste scrisori cu destinatarul uitat de vremi
în care absența roade din carne tăinuite închipuiri
și pe o melodie devenită desuetă prin ani
apare o durere nespusă la nimeni și nicidecum o speranță.
Mă gândesc la pădurea de zadă și cabana ei călduroasă,
la femeia aceea care urmărește drumul și tot așteaptă
pe cel care nu mai vine, nici cu gândul,
la sânii ei copți până la căderea fructului,
rămași într-o cronică între cuvintele scrisorilor fără răspuns,
într-un târziu vreau să iubesc din nou
iar iubirea-i plecată în alte timpuri apuse.