Repausul

[Mihaela Moşneanu]

Ne-aşezăm uneori pe-un scaun

ce se află în faţa unei mese

în compania cafelei proaspăte

de unde aburii ies afară

pe post de evantai să-i facă vânt

stresului care sufocă suflete.

Nu-i e de-ajuns stresului

doar nişte aburi de cafea

imediat îi face invitaţie unei

ţigări ce nu se lasă aşteptată

prea mult şi fumul ei prinde

viaţă din scăpăriciul brichetei.

În tumultul gândurilor şi-al ideilor

care caută rezolvarea problemelor

aburii şi fumul se-mpletesc

în paşi de dans ştiute numai de ei

să se unifice cu aerul şi cu noi

în pacea de dinaintea conflictului

interior care stă să răbufnească

în afara fiinţei ce n-are habar

cum va sări pârleazul

în jurul omului să se descătuşeze

într-o oază de finalizare

a tot ce-l frământă.

Şi totuşi unificarea paşilor

de dans al aburilor şi-al fumului

nu ne-aduce decât un repaus

pe care-l alungăm şi-o luăm

de la-nceput pe drumul vieţii

stresându-ne pe-o punte suspendată

deasupra binelui şi-al răului

pe care nu facem altceva

decât să înaintăm

riscându-ne integritatea

în aprofundarea rezolvărilor

pe pielea noastră.

Mihaela Moşneanu