regăsire, căutare, rătăcire

[Anne Marie Bejliu]

m-ai regăsit târziu într-un cer colorat de furtuni,

când toamna sau iarna îmi împărţeau trupul între rugină şi gheaţa unor gesturi neînscrise

în mersul tălpilor de carton, pe asfaltul umed al iubirilor false.

mă îndreptam mereu, ca un trunchi de copac, după esenţele necuvintelor tale

şi m-ai lăsat să aştept doar o secundă

din clipa în care ochii tăi m-au muşcat flămând de veşmintele cuvintelor deja mirosind a praf de uitare.

mi-am petrecut noaptea liniştii, ultima,  alături de tine, înşirând banalităţi într-un spaţiu îngust.          

mi-ai spus şoptit că viaţa zeilor se desfăşoară între fulger şi apatie, până la umilirea ploilor.

nu mi-am dorit să fiu ploaie şi nici picătura din lacrima promisă lor

când începutul şi sfârşitul se sărută pe o falie de aşteptare,

golită de farmecul gândurilor de întrupare a fericirii,

într-un gest prins între zalele orgoliilor şi tandreţea sublimă a inimii.

mi-a mai rămas o rostogolire printre frunzele căzute deja sub tălpile tale,

când vei pleca uimit de alt anotimp

şi când toamna va deveni pentru tine simplă trecere a timpului

către nimicul unei ierni obişnuită a fi de gheaţă

pentru flăcările ce ard veşnic într-un cuib de gânduri curate.

nu mai ştiu cum am lăsat să curgă izvorul iubirii spre potecile paşilor tăi.

cred că a evadat, vrând să-mi umple fisurile dălţilor cu apa vie a cuvântului

înainte ca modelarea, smulgerea, dezvăluirea sensurilor ascunse sunetelor să devină gesturi.

 

mai rătăcesc şi acum printre pietrele albe ale timpului tău, căutându-te pe tine,

cel ce a revenit odată, în iarnă în viaţa mea,

rostogolindu-mi tâmplele prin iarba cuvintelor înalte...

te caut pe tine, acea fiinţă de lumină ce mi-a readus ritmul pulsului aproape de alergare.

acum eşti departe. distanţele şi gesturile sunt moarte,

sufocate de ceaţa unor cuvinte goale, strălucitor de false...

te caut pe tine,

iubirea în care inima mea a ridicat un munte de întrebări, într-un vârf de baghetă din ametist...

[Vişa Marcel]

În unele poezii am remarcat că lungirea prea mult a versurilor devine deranjantă dar la tine fiecare cuvânt devine o extensie a celui dinainte creând un întreg. Un întreg ce seamănă emoţie în sufletul cititorului. Felicitări pentru acest frumos poem şi pentru "tehnică".

[Anne Marie Bejliu]

Unele texte, ca acesta, le scriu ca pe nişte file de jurnal.Fiind mai mult poet decât prozator, le scriu un pic prea metaforizat şi la final privesc şi mirată ce a ieşit. Habar nu am cum să le încadrez: ca poeme sau poeme în proză sau...nu ştiu! 

Mulţumesc din inimă pentru cuvintele tale, Marcel!

[Anne Marie Bejliu]

Mi-ar fi fost mai uşor să pun o mutriţă îmbujorată dar cum nu am aşa ceva aici, spun doar atât: Mulţumesc din adâncul inimii pentru mângâierea de suflet ce mi-o oferiţi aici, prin cuvintele dumneavoastră, doamnă Maria.