Recenzie de Boris Mehr

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Llelu Nicolae Valareanu(Sârbu) sau CUMINȚENIA PĂMÂNTULUI

Cunoscătorii știu că una dintre celebrele lucrări ale lui Brâncuși poarăun titlu sugestiv – CUMINȚENIA PMÂNTULUI. Am primit de la poetul Llelu Vălăreanu trei cărți frumoase de poeme. Cred că are mai multe. Este activ pe majoritatea site-urilor literare, îl citesc de câțiva ani, cu aceeași bucurie și satisfacţia că există oameni care, în ciuda atâtor dificultăţi pe care ni le pune viaţa în faţă înainte de a ne elibera definitiv, scriu cu o aplecare spre frumos și iubire de oameni cum rar se întlnesc. Neştiindu-l personal, îl voi prezenta cititorilor prin ceea ce scrie. Înainte de toate, el este un poet care nu se îndepărtează de formele clasice de exprimare, ceea ce în anii noștri de tulbure exchibiţii literare şi existenţiale nu este deloc rău, dimpotrivă, ne trebuie şi un calm filosofic, o CUMINȚENIE de care nu ne putem rușina. Superficialii ar spune – ehei, taică, ai întârziat cu un secol. Eu le-aş spune unora dintre exchibiţioniştii pe care nu-i iubesc, dragilor, voi aţi întârziat cu milenii, peşterile nu mai sunt loc de inspiraţie. Ce spune poetul Vălăreanu?

- Pe corzile la harpe

îmi sun cântecul pe corzile la harpe
asez în cuvinte, fior tremurat de glas,
pâna-mi aluneca sub pana un sarpe
singur, tristul poem gravat în plexiglas.

plâng vocalele umilite-n lacrimi

coboara întelesul uimitor de clar,
îmbraca în sunete negrele patimi
cu un ceremonial taios de sticlar.

au sufletul lemnului, al pietrei rare
inima-n lacrimi cînd o vor stinge,
închid în durere pornita carare
sa simta drumetii cum drumul îi plânge.

alba ignoranta la margini diforme
o aglomerare de semne prin vise,
cerneala de gând în nuante si forme
sub aripi frânte-n noptile ucise

ramasi în deriva cu gându-n cuvînt
sub semnul crucii rosii deschide cerul,
cu adevarul înflorit din mirul sfânt
, , mirabila samânta”-i da misterul.

 Petală visătoare

Ruptă din coastele mele
o văd cum revine,
bucurie şi durere
în coşul pieptului puse.
Ca o armură elastică
pe toată pielea o simt
cum se mulează
subţire petală visătoare.
Este flacăra violetă
ce m-acoperă cu seninătate,
pune capul pe stele
şi-mi susţine urcarea.
Mirosul ei copt de încredere
Apropiereaîmi va fi pus în palme
şi din memorie se naşte
pasul următor de tăcere,
liberă curgere

Apropierea

Cea mai puternică
este apropierea,
de aceea mă îndeamnă,
să vă iubesc pe toţi
cum m-aş mărturisi în EL.
Nu mă împiedică nimeni
şi mă vindecă înţelepciunea,
nici nu mă îndoiesc
de nepăsarea voastră,
vreau doar să ştiţi
că vă sunt alături totdeauna.
Nu mă tem de respingere,
doar voi rămâneţi închişi
şi n-are cine trage zăvorul.

Oasele vântului

O să rup oasele vântului
cu mâinile transformate în aripi,
să văd aerul cum trece prin ele
ca o ispită cu două feţe
în faţă cu fantomele din aer
şi dispar după colţuri în spatele zidurilor
de ţi se strecoară frigul sub piele.

Noaptea-i o fântână huruită
cu întunericul vorbind pietrelor
în groapa unei morţi din lipsă de apă.

Dâre reci se furişază prin golul de nervi
se surpă dealurile înmuiate de ploi
fantomele delirează pe străzi
vântul se caută de oase
şi nu le mai are.

Trecere iumaginară

Îmi păstez moartea ca pe o barcă la ţărm
pluteşte ancorată,
nu mă recunoaşte dar mă aşteaptă.

Trecem unul prin altul
fără să ne obosim,
tu te bucuri că nu te schimb,
eu mă bucur că nu te împotriveşti.

Caut să îndepărtez obloanele,
ferestrele se deschid pe ascuns.
La tine-n ochi se vede după colţul unui gând,
la mine doar un schematic vis
printre care treci fericită
şi eu privesc de pe zid
urme pe zăpadă.

Salvare

Trebuie să uiţi
singur obligă-te s-o faci,
nimeni nu-ţi spune cum şi de ce.
Viaţa din obiecte-i iluzie perfidă,
te agăţi de o creangă uscată
ca un spânzurat de norocul divin.

Poate reuşeşti pe altă cale
ieşirea din cadavrul în care ai intrat,
cu clipele răsucite de singurătate şi depresie.
Eşti o maşinărie uzată, aruncată pe maidan,
până se găseşte cineva care-i vede rostul,
o meştereşte cu pricepere metalică
încât începe viaţa să curgă din ea
cu o inimă de om.

Un fel de eliberare

Mâinile tale mari,
mângâierea nu ştiu să o facă,
umerii puncte de sprijin
mă inhibă.

Noaptea în care am căzut pradă
un fel de eliberare,
dintr-un cerc cu un rezultat
dintr-un contur de forţă.

Teama de animalicul instinct,
trupul meu fragil,
mimat de carnea cuvântului.
O toamnă care mă umple de rod
cu tot ce culeg
până la ultimul fruct,

gutuia de poveste cu miros
când intri pe uşă cu zâmbet.

 

Recomand cu căldură iubitorilor de poezie un autor care merită atenția criticilor, istoricilor literari.

 BORIS MARIAN, membru USR