Rătăcirea Timpului la Masa Tăcerii

[Irina Lucia Mihalca]

Zborul pescăruşului semnează orizontul între două clipe,
În urma fiecărui pas timpul muşcă cu forţă spaţiile,
Lumina eliberează căderea secundelor din trecerea cuvintelor,
În urma fiecărui pas iarbă nenăscută, iarbă neruptă de trecut,
Rănit la picioare te ridici din botezul apei în tăcerea regăsită

Din colţul viselor neputinţa reţinerii clipelor rebele,
Anotimpuri ce nu există trec prin umbrele oaselor albite,
La Masa Tăcerii sufletul în căderea sărutului eliberează timpul.
În fiece noapte curg peste vetre icoanele din focul inimii,
Nimic nu va mai fi cum a mai fost în inocenţa vârstelor...

Traversezi oraşul, în faţă doar biserica, cu inima spargi altarul,
Treci mai departe de început, cu aripile şi dinţii rupi din infinit,
Prin respiraţia lacrimii, jumătăţi de glasuri se strigă, se caută în tăcerea oglinzilor,
În spatele coloanei nu mai e nimic, doar cimitirul, speranţa şi cerul...

Cazi în rugăciune şi peste toate Coloana Infinitului se desfăşoară în lumină,
Din umbre nu a plouat, nu a nins prin rana desfăcută peste timp în linia rece a nopţii.

Printre iluzii ne strecurăm, ultima treaptă a scării rulante nu mai există,
Singuri vom face saltul în tronsonul următor de timp secţionat,
Orele, zilele şi anii s-au evaporat printr-o nouă rotire a pământului,
Gardienii nemarginirii ne-au deschis porţile prin suspinul umbrelor...

Timpul - tubul îngust prin care cu greu vom trece din trupul cuvintelor
Învăţându-ne unii pe alţii pentru noua rearanjare din Fântâna Luminii.