Răzbunarea sorţii

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Din ochii ei zburau păsări fără aripi,
flautul îşi tremura sunetele în trup,
sub paşi cineva tăia umbra în bucăţi.

În surâsul misterios verbele se încurcau
şi nu se mai conjuga niciunul la un timp oarecare.
Toţi se îngânau făcându-şi semne
pe care nu le înţelegeau decât pe frânturi,
de se încurcau reciproc în vorbe.
Cuvintele alunecau printre rânduri
ca o barcă care lua încet apă,
ţărmul se îndepărta şi nu se mai vedea de teamă.
Ceaţa păşea scămoşată peste oraş,
străzile sufereau de o singurătate ruginită.

Cineva de după o poartă privea înainte şi înapoi
şi nu venea nimeni,
nici măcar o maşină de strâns gunoi.
În fiecare noapte întunericul intra în cârciumi,
băutorii se cinsteau cu înjurături zgomotoase,
ea aştepta acasă damful acela înţepător
cu gânduri de răzbunare pe soartă,
dar n-a mai venit nimeni.
a strâns întâmplarea între dinţi
şi a plecat să-l caute
murise.