răstorni principiile într-un chiup

[Anne Marie Bejliu]

le laşi să-şi rostogolească sensurile.

din simplele geometrii,

reconstruieşti lunecarea.

vulcanul primeşte trupul tău,

lăsându-i braţele golite de adevăr,

să ridice cetatea minciunii

dintr-un pumn de litere.

dincolo de atingeri,

nimicul.

aşează cuminte coroana pe creştet,

recitând versetele credinţei

cu glas de satrap.

ne vom întâlni

dincolo de barierele construite cu migală

de prietenie,

minţindu-ne frumos.

după o viaţă fără sunete,

vom reinventa culorile

una câte una,

între două forme din oasele trecutului

tău şi al meu,

înclinându-ne frunţile osoase

într-un salut absurd.

apoi,

vom muri frumos,

cu un zâmbet nereuşit,

închizând poarta,

cu ivărul din visuri neîmplinite.

reinventăm iubirii cuvântul,

tăcând.

ne răsucim pe banca principiilor

redescoperind falsitatea.

ne bucurăm infinit,

de câte ori

umbrele banalelor glasuri

ne gâdilă orgoliile,

mângâindu-ne tandru

cu biciul indiferenţei.

te strig.

nu sunt fericită.

tu?

înţeleg.

simulează în continuare...

fii atent

la zgomotul tălpilor tale osoase.

eu am umblat prin iarba fiarelor

o veşnicie

cât un pumn de pământ.

sunt amare.

cuprinde simplu fir.

tâmpla stângă, 

abandonată între nefiresc şi nimic,

îţi zvâcneşte din vidul nefirii.

nu mai doare.

râd.

râzi.

răsturnat în fotoliul netrăirilor,

desenezi cu palmele răsfirate,

poveştile tâmplelor stângi.

le colorezi zvâcnetul în albastru

apoi,

le arunci una câte una

de zidurile minciunilor.

într-un cub închizi

liniştea şi libertatea de a fi

tâmplă.

stângă. vie.