Promisiuni şi jurăminte

[Mihaela Moşneanu]

Au început minţile să coclească
de-atâta gând cum să batjocorească
fără rost, doar aşa, din plictiseală
se apucă oamenii de vrăjeală.

Promit cu marea, sarea şi cu cerul
până când ţi se rătăceşte flerul
dacă le dai prea multă atenţie,
scăpând din vedere vreo pretenţie.

Unii spun cuvinte magice de drag,
apoi o iau la fugă spre primul prag,
lăsându-şi în urma lor bocancii grei,
de nimeni nu mai poate trece de ei.

Alţii fac promisiuni cu emfază,
că rămâi perplex şi în prima fază
crezi că s-a-mpiedicat puţin norocul
de tine, aruncându-ţi cu ghiocul.

Să-i lăsăm pe cei cu promisiunea,
pe cei ce te conving c-au misiunea
că te-ajută, că-ţi dau, că te preamăresc,
şi tu-i crezi, la final în cap te pocnesc.

Că mai sunt şi cei cu jurămintele,
cei ce invocă şi osemintele
după ce-au rostit numele Domnului,
ignorând total, necazul omului.

Cei care n-au niciun fel de teamă,
ce rost are să mai băgăm în seamă
acest cuvânt, când mai bine să n-aştepţi
să se ivească niscaiva înţelepţi?

Şi majoritatea celor ce promit
sau se jură, pentru ei este un mit
asemuirea dintre rău şi bine,
rostul lor de-a trăi, să se îmbine.

Mihaela Moşneanu