Poveste veche de iubire...

[ica matei]

Nu mai știu, parcă totul s-a întâmplat în altă viață, altei persone, nu mie. Nici azi nu am reușit să mă dezmeticesc, să găsesc răspunsuri, să înțeleg.
Briza îmi răvășea jucăuș părul. Marea se scălda în ochii mei, sau era invers, nu mai știu. Vocea lui Demis Roussos, atât de drag mie, cutreiera plaja tânguindu-se în cântecul ce-mi era dedicat : ,,Când un bărbat iubește o femeie". Nu mi-am dat seama până când, cel de lângă mine nu mi-a șoptit:
- E pentru tine, draga mea. Vreau să știe toată lumea cât de mult te iubesc.
Nu mai era doar briza cea care îmi răvășea părul, era acum și mâna lui caldă, mângâietoare, iubitoare. Lacrimile au pornit să curgă fără voia mea, într-un plâns tăcut care-mi sfâșia sufletul. Și nu numai pe al meu.
-Iar plângi! Fă-mă să înțeleg, de ce??
Nu știam nici eu, de ce nu mă puteam bucura de dragostea lui.Ce for interior îmi spunea că nu-l iubesc așa cum ar fi meritat, că nu aș putea să-l fac vreodată fericit?Nu înțelegeam, nu mă înțelegeam, nu aveam explicații. Ce aș fi putut să-i spun…era lângă mine, mă iubea, dar eu plângeam că și când tocmai l-aș fi pierdut.
Nu-i găseam nici o vină. Era frumos, deștept, banii nu mă interesau…Dar sufletul meu se zbătea, se chinuia.
Colegele îmi spuneau:
- Ești nebună! De ce nu-l vrei?? lasă-mi-l mie!
Răspundeam, râzând silit:
-Ia-l, din partea mea e liber. Dar inima mea tremura la gândul că s-ar putea să-l pierd…
Îl chinuiam, chinuindu-mă pe mine. Îl rugam să mă lase, să nu încerce să mă înțeleagă, când nici eu nu mă puteam înțelege.
-Dar pentru ce plângi? Pentru ce te chinui? Sunt aici, te iubesc! Mă alungi, pentru că apoi să plângi?
Așa a trecut vara aceea: marea îmi spăla lacrimile doar pentru a face loc altor lacrimi. El, până la urmă nu a mai avut răbdare, sau eu, în disperarea mea de a nu-l pierde, l-am îndepărtat.
Nici azi nu pot să îmi explic, nici azi nu pot uita cuvintele lui:
-Te rog, nu lăsa să ne pierdem!
Ne-am pierdut.
Drumurile noastre s-au despărțit pentru a nu se mai întâlni niciodată. Când și când, frânturi din viața lui ajungeau la mine prin prietenii comuni. Se aruncase într-o căsnicie în care nu era fericit. Mi-am dat seama că o făcuse doar pentru a mă uita. Ani la rând am purtat povara nefericirii lui, până când, într-un târziu am aflat că pusese capăt acelei casnicii.
Timpul, în trecerea lui, nu mi-a adus răspuns la frământările mele de atunci. Dar amintirile mă răscolesc și azi, și tot mai caut răspunsuri: de ce ne-am pierdut?
Aș dezgropa trecutul pentru a afla ce s-a întâmplat, unde am greșit, dacă am greșit. Dar nu vreau să-l tulbur. Trăiesc cu gândul că timpul l-a vindecat, chiar dacă a lăsat urme adânci. Ale mele, le știu doar eu, le ating din când în când, sunt tot acolo, și nimeni, și nimic, nici măcar timpul, nu le-a șters.
Sunt acolo, și ele, florile amintirilor noastre, cu parfum de…a fost odată.

[Bianca Dobrescu]

"nu mai ştiu" repetiţie la două propoziţii distanţă, deranjant. 

".C" spaţiu între punct şi c

"?N" spaţiu

"că și când" ca şi când

 

"? la" majusculă la l

 

Spre final tot repeţi "timpul" timpul timpul timpul...

 

În rest, de vei corecta astea, va fi o proză bună, plină de sentiment:). Am citit cu drag.