Poveste de început de primăvară ( I )

[Vasilica Ilie]

1 martie, acum câţiva ani. Ilinca se îndrepta spre serviciu. Soarele care o însoţea de dimineaţă, îi înveselea parcă sufletul şi se gândea cu plăcere la această zi de primavară, când colegii ei de birou, ca de fiecare dată, o aşteaptau cu câte o floare, un zâmbet şi mărţişoare. În vagonul de metrou se aşeză pe un scaun şi alte gânduri luaseră locul celor vesele. Privea în gol, fiind absentă la lumea ce o înconjura. „Mi-ar fi plăcut ca astăzi, de 1 martie să mă invite un bărbat la plimbare, să ne ţinem de mână, să râdem şi să ne îmbrăţisăm”, îşi spuse în gând.

       De când divorţase, nu îşi găsise un bărbat care să merite aşteptările ei, un bărbat cu care să iasă la plimbare, care  s-o înteleagă, să fie lângă ea atunci când are nevoie de un umăr pe care să-şi sprijine capul. Şi apoi, vârsta de 53 de ani i se părea destul de înaintată,  că un barbat de aceeaşi vârstă nu se mai uită la ea: „bărbaţii de vârsta mea se uită după fetele tinere, cu fuste scurte şi cu buricul gol, asta este la modă acum”, îşi continuă ea gândul.

Se anunţă staţia unde trebuia să coboare. Tresări. Se apropie de uşă pentru a coborî. În faţa ei se afla un bărbat înalt care stătea cu faţa spre uşă.

-      Coborâţi la prima staţie, vă rog?

Bărbatul s-a dat într-o parte, a privit-o atent în ochi şi i-a răspuns:

-      Da, voi coborî la prima staţie.

-      Mulţumesc, răspunse Ilinca şi se uită în ochii lui cu un uşor zâmbet pe buze, binevoitor.

Privirile lor s-au întâlnit şi parcă au scânteiat. Ilinca şi-a retras imediat privirea dar bărbatul a început să o studieze insistent. Se uita cu coada ochiului şi îl studia şi ea, din când în când. Bărbatul arăta destul de bine, nu-i dădeai mai mult de 50 de ani; îmbrăcat într-o pereche de blugi, o geacă neagră scurtă pâna la mijloc, un pulover gri cu anchior, dedesubtul căruia avea o cămaşă bleu cu gulerul scos pe deasupra anchiorului.  Pe cap purta o şapcă, trasă pe ochi,  şmechereşte, confecţionată tot din materialul de blugi ca şi pantalonul, de culoare albastră. Când privea pe sub ea, se vedeau nişte ochi mari, frumoşi, de culoarea albastră, ca şi cum tot cerul se oglindea în ei. Mâna pe care o ţinea pe bara de metal care se afla pe partea laterală a uşii arăta destul de fină şi cu degete lungi. Metroul a oprit în staţie şi uşa s-a deschis. Bărbatul i-a făcut loc să coboare, invitând-o din ochi, fără să articuleze vreun cuvânt. Ilinca a coborât şi a mers spre scările rulante care o duceau la suprafaţă. Nu observă că îi căzu o mănuşă. Cineva din spate o stigă:

-      Doamnă, v-a căzut o mănuşă!

Ea  se opri şi se uită în spate. Bărbatul care coborâse  din metrou era cu mănuşa ei într-o mână şi cu un baston subtire, de susţinere în alta. Veni spre ea şi îi întinse mănuşa.

-      Mulţumesc frumos! V-am făcut să vă deranjaţi, aţi făcut un efort, totuşi, spuse ea, uitându-se la mâna în care ţinea, bastonul.

-      Este o entorsă! Merg la doctor să-mi facă o radiografie .

-      Vă doresc multă sănătate! spuse Ilinca şi plecă în grabă spre serviciu, uitându-se la ceas.

-      Şi eu, vă doresc serviciu uşor! spuse bărbatul care rămăsese cu mâna în aer.

Ar mai fi vrut să spună ceva dar nu mai reuşi fiindcă Ilinca s-a depărtat de el cu paşi grăbiţi.

         După ceremonia cu înmânatul mărţişoarelor, al florilor, bomboanelor cu ciocolată, al pupăturilor, ea se aşeză la birou, deschise calculatorul şi începu să lucreze. Nu putea să se concentreze. Îi apăru în faţă chipul bărbatului din metrou, mai ales ochii aceia mari, albaştri,  care o priveau insistent. „Puteam să mai stau de vorbă cu el, era un bărbat drăguţ, delicat,  să-l consolez mai cu seamă că era în starea care era, cu piciorul. De la o vreme am devenit sălbatică, mi se pare că toţi bărbaţii sunt neserioşi şi, efectiv, fug de ei”, îşi zise.

Din când în când, acasă sau la birou, chipul bărbatului i se arăta în faţă la fel ca o fata morgană. Rămăsese cu acea imagine în care privirile lor s-au întâlnit şi au scânteiat pentru o clipă. Nădăjduia că într-o zi, o să-i apară în faţă, la metrou. Acasă, de multe ori vorbea cu el în gând, îi pusese numele de „străinul” iar când avea unele probleme personale vorbea cu el, cerându-i fel de fel de sfaturi: „străinule, mulţumesc ca m-ai ascultat şi m-ai ajutat să trec peste această problemă”. Nu putea să şi-l scoată din minte. Se uita în oglindă şi se întreba ce-o fi cu ea, şi-a pierdut minţile, dacă ar vedea-o prietenele ei ar zice că a înnebunit.

        În vară,  Ilinca îşi luă concediu şi plecă la munte,  la insistenţele unei colege, biletul cumpărându-l chiar de la ea, care nu mai putuse pleca din cauză că i se îmbolnavise copilul mic, de câţiva anişori, de vărsat de vânt. Era începutul lui iulie şi o vreme foarte frumoasă, chiar foarte călduroasă la vremea aceea.

Ilinca plecă din gară dimineaţa, pe la ora 9.00 şi dorea să fie până în prânz, la hotel, în staţiunea Sinaia. De la gară pâna la hotel nu era mult de mers pe jos. Nu se încărcase cu multe bagaje; îşi luase strictul necesar pentru o săptămână de zile, atât cât era şi sejurul. Se îmbrăcase într-un costum de vară în culori vii: pantaloni treisferturi şi o bluză pe dinafară, cu mânecă scurtă, strânsă pe mijloc, scoţându-i în evidenţă frumoasele coapse. Pe cap purta o pălărie de pai cu o eşarfă care îi atârna într-o fundă la spate, în una din culorile vii de pe costum. Arăta ca o puştoaică. Faţa ei întinsă, fără niciun rid, radia la lumina soarelui. Ajunsă la recepţia hotelului, se prezentă la ghişeu pentru înregistrare şi repartizarea camerei. În faţa ei era un bărbat înalt, care preda cheile unei camere, semn că îşi terminase sejurul.

(va urma)