Poveste de iarnă

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Era pe când iarna a divorţat de ger

ninsoarile se ştergeau pe frunte,

semănau cu femeile la plimbare

când le întâmpină florăresele pe străzi,

cu bucuria din ochii ghioceilor.

.

Cred că iarna a fugit din casele lor;

a rămas soarele, atârnat de ferestre,

să-şi amintească de lumină şi apă,

se dezgheaţă pământul şi aburii se ridică-n cer...

 

Noaptea-şi mai încearcă puterile cu minus,

doar atunci când o cuprinde ceaţa

şi i se văluresc marginile de vânt

peste şipotul desluşit al pâraielor.

 

Dimineaţa, pe sub cerul decolorat,

când orizontul îşi măreşte distanţele,

apari ca o limbă mişcată pe semicerc

în direcţia în care fuge timpul..

 

Vine primăvara ca o mângâiere de femeie

cu buclele peste obrazul zilelor,

simt cum şi-n mine sângele se răsfaţă

în pendulări după un fluture mut.