Portretul unei dame de companie

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Zilele astea în care pictez o damă de companie
îmi aruncă timpul pe șevalet ca o ploaie
doresc să ating modelul și nu mă lasă,
vreau sa plătesc și nu vrea nimic,
îmi plimbă dorințele pe neliniștea sânilor
și mă face să-i conturez nervos.

O așez la fereastră să-i pătrundă lumina prin păr
și aura ei mă arde la degete
trupul are ceva care-mi curbează liniile
ori le frânge și cuțitul scapă bucăți de culoare
pe unde abia trebuie ninse.

Se-nmulțesc nemulțumirile căderii umbrelor
modelul e scump și formele ei diafane
pot fi prinse când le pipăi, când le sorbi
ca pe o licoare devoratoare de simțuri
îi promit un tablou dar e prea puțin
pentru corpul ei sculptat în abanos.

Lumea mă întreabă de ceva nou
și umerii mei se ridică instantaneu
am degetele înghețate în plină vară
iar ochii alunecă pe corpul femeii
să prindă încet esența unei dame de companie
să-i prindă poezia din mișcarea buzelor
așa cum îmblânzești o sălbăticiune în timp
și te bucuri ca un copil
căruia i s-a ridicat zmeul la cer.

De-acum locuiesc în atelier
cu umbra modelului pe pereți ca o stafie
aud podelele trosnind, cineva umblă la șevalet,
scapă tabloul jos.

Îmi vine să dau foc la atelier și să fug în pădure
să mă spânzur de întâmplare, să-mi dezaprob destinul
dar mor cu gândul la ziua de mâine
când trebuie să-mi amestec culorile, să-mi lovesc răbdarea
cu cuțitul și să tai în bucăți golul de pe pânză
să-l umplu cu dracul ăsta de femeie neîmblânzită
sau îmblânzită foarte scump
cu ochii ei de viperă și veninul vărsat în vopsele
care abia surâde
din portretul neterminat.