Perechea singurătăţii

[Mihaela Moşneanu]

De când se ştie omul pe pământ îl înţeapă
singurătatea pe care o coase şi-o descoase în
toate felurile sperând că poate dă de capătul aţei
s-o bage în gaura acului să-şi coase modelul său
floral de nori albi aşezaţi pe un cer senin nestatornic
de unde soarele nu lasă pe nimeni singur şi totuşi
nu vrea să se plângă fiindcă e ceva
care face parte din el din tot ce e viaţă.

Câteodată îl înţeapă doar un spin
are impresia că i se face o injecţie-n piept
alteori mai mulţi spini ascultând
cu atenţie avalanşa de putinţă sau neputinţă
că aşa-i ea ca o fată mare ce-şi aşteaptă
rândul de-a fi luată de nevastă de-un făt-frumos
dar vina ce-o poartă e că-i şi pretenţioasă
că fătul ăla frumos pe care şi-l doreşte
nu seamănă cu vreunul din aceia ce-i cunoaştem
din poveşti sau din vise de fetiţe inocente.

Păi nici ea habar n-are cu cine şi-ar dori
să semene cum să fie că mereu e mofturoasă
în mijlocul vieţii sau pe marginea ei de unde
misterioasa moarte o pândeşte cercetându-i
gradele de temperatură ce-o ard ori o îngheaţă
până acolo unde lacrimile se usucă dar nu-ncetează
să oprească ofurile sufletului care se ridică în sus
apoi cad în adânc şi-apoi iar se ridică şi iar cad
jucându-se ping-pong cu zilele noastre.

Şi-i caută fizionomia şi înfăţişarea încontinuu
deşi adevărata pereche a singurătăţii nu-i un făt
ci tot o fată frumoasă numită fericire care nu există
decât în sufletul omului şi nu se vede decât
din iubirea ce-o poartă fiecare în suflet fiindcă dacă
omul îl iubeşte pe Dumnezeu şi pe el însuşi
atunci poate să vadă că nu e chiar atât de singur.

Mihaela Moşneanu