Pădurea Soarelui (1)

[Mihaela Moşneanu]

         Nămeţii de zăpadă costumaseră pământul în alb. Sunetul viscolului năprasnic şi gălăgios ca o goarnă, din cauza căruia, cerul şi pământul semănau cu o coală imensă de hârtie, parcă aducea de departe veşti despre alte meleaguri, neînţelese de oamenii din case, care se încălzeau la căldura reconfortantă a focului din sobe. Ningea de vreo cinci zile în satul Brăneşti şi prin împrejurimi. Se mai zăreau uneori firimituri verzi de pe crengile plopilor, care se ridicau semeţ spre cer, pe marginea drumului şi a brazilor din Pădurea Soarelui, care era apropiată de casa lui Mitru.

         Sătenii o numiseră aşa din moşi-strămoşi, pentru că pe timpul verii, razele soarelui erau atât de puternice, încât pătrundeau peste tot şi nu părea să existe niciun deşiş, oricât de întunecat ar fi fost, în care să nu pătrundă vreo scânteie de lumină. Dacă îndrăznea cineva să se aventureze mai mult printre copacii seculari, era periculos, fiindcă nu erai niciodată sigur dacă te pândeşte sau nu, vreo dihanie rău-făcătoare, în orice anotimp ar fi fost. Teama că oricând poate să-i iasă în cale vreun animal sălbatic să-l sfâşie, stăpânea fiinţa omului care îşi scuipa în sân şi-şi făcea semnul crucii de câte ori pleca vara la vânătoare sau iarna, după lemne de foc.

         Dar Pădurea Soarelui – povesteau bătrânii din sat – îşi avea legenda ei despre Sărbătorile sfinte de Crăciun.

         Undeva, în cel mai frumos loc din pădure, unde brazii, parcă mângâiau cerul cu vârfurile lor şi unde viscolul nu avea putere să-şi facă de cap cum îi plăcea lui iarna, în primele zile ale lunii decembrie, Moş Crăciun era Trimis de către Fiul Domnului. El venea în fiecare an, într-o caleaşcă de aur, trasă de nişte reni cu coarnele ramificate. Curierii şi lăutarii urmau caleaşca, pe sănii mari, trase de câini husky. Cum ajungeau, în grabă îşi aşezau corturile, sacii mari şi bine burduşiţi de cadouri, scuturau crengile copacilor de zăpadă şi îi împodobeau cu globuri şi beteală, cu fel şi fel de luminiţe şi podoabe. Apoi Moşul, după ce era înconjurat de căprioarele, cerbii, caprele şi alte animale mai mari sau mai mici, se aşeza confortabil pe o buturugă, lângă cortul său, le făcea semn cu mâna lăutarilor, şi ei începeau să cânte colinde. După aceea îşi trimitea curierii prin lumea întreagă, să-i întrebe pe toţi oamenii ce vor să le aducă Moşul. Curierii plecau îmbrăcaţi în veşminte omeneşti şi trebuiau să se descurce cum puteau, să ajungă la fiecare familie, să le afle dorinţele şi apoi să se întoarcă înapoi şi să-l înştiinţeze de ele. După ce se întorceau, se schimbau în haine roşii cu glugă ca ale Moşului. Şi aşa, în fiecare colţ al lumii sosea Moşul cu cadouri, cu Duhul Sfânt şi cu sfaturi înţelepte, îndeosebi pentru copii.

         Mitru, care venea din pădure, în ajunul Crăciunului cu un sac mare de lemne în spinare şi cu o plăsuţă de iută în care îşi ţinea toporul şi câteva vreascuri, zâmbea de câte ori îşi aducea aminte de această poveste. O crezuse şi el până la vreo doisprezece ani, dar de când tatăl său îl luase prima oară de ajutor după lemne, tot într-o vreme ca aceasta de care vă povestesc eu acum, de atunci a jurat că niciodată n-o să mai creadă asemenea minciuni inventate de bătrânii satului pentru copiii şi nepoţii lor naivi.

         Deşi era un bărbat înalt, greutatea sacului ce-i înclina trupul în jos, şi viscolul care-i plesnea faţa cu fulgii de nea, îl făceau să pară un omuleţ în mijlocul troienelor viscolite. Era îmbrăcat într-o geacă groasă şi peste ea avea un cojoc de lână. Capul îi era acoperit cu o căciulă roşie şi în jurul gâtului, avea un fular care îi acoperea gura şi bărbia. Ochii albaştri şi mari, împrejmuiţi de gene lungi, cu sprâncele negre care-i accentuau privirea şi pomeţii obrajilor, abia dacă i se zăreau din cauza vremii. În picioare era încălţat cu cizme lungi până la genunchi, însă troienele imense le primise în adâncimea lor, încă de la primii paşi pe care îi făcuse în plecarea sa după lemne.

         Acum înainta încet şi hotărât spre căsuţa lui, unde îl aşteptau cei doi copilaşi şi Veronica, soţia lui. Ghiţă avea patru ani şi Anuţa avea un anişor şi jumătate. Reuşise să iasă din pădure şi ajungând la drum, gândea în sinea lui:

         ,,Nu mai am mult şi ajung acasă. Doamne! Te rog să nu fi terminat Veronica mea lemnele, să nu stea cu copiii fără foc, să le fie frig! A naibii vreme! Bat-o s-o bată de pădure! Că de mic mi-a mâncat viaţa, dar ce să fac? Trebuie să merg, am nevoie de ea.’’

         În timp ce înainta şi gândea aşa, se auzi lătrat de nişte câini. Se întoarse să vadă şi se bucură atunci că va ajunge acasă mai repede, văzând o sanie, care aluneca uşor printre troiene, datorită câinilor. Lui Mitru i se păru că sania şi cei doi câini erau doar o vedenie, deoarece nu vedea bine de la distanţă, omul de pe sanie. Privind cum se apropie de el, îl zări mai bine pe om, care era un moşneag cu barba albă, ca a lui Moş Crăciun.

         ,,Ei, dau în mintea copiilor acum şi a celor care cred minciunile cu moşul din Pădurea Soarelui, gândea el, venindu-i să râdă. Este doar o impresie de-a mea, sunt prea obosit. Şi din cauza vremii ăsteia păcătoase, cred că o iau razna. Oare s-o-ndura omul ăsta să mă ia şi pe mine pân’ acasă?’’

         Acesta opri sania şi câinii lătrară prietenos la Mitru, în timp ce moşneagul îi strigă vesel:

         - Bună ziua, Mitre! Ce mai faci? L-ai întâlnit pe Moşul?

         - Daaa, cum să nu! strigă şi Mitru la fel, mai înainte am vorbit cu el! Mi-a promis că pân’ după anu’ nou îmi va aduce el lemne şi eu nu va mai trebui să mă spetesc cu ele! Da’ matale de unde vii?

         Îl privea pe om în timp ce glumea cu el, dar nu îşi dădea seama cine este. Ori nu îl văzuse niciodată, ori din cauza oboselii şi a vremii nu-l recunoştea. Dar se abţinu să-l întrebe şi continuă să-i vorbească:

         - Ce noroc ai matale! Nu trebuie să te speteşti ca mine pe picioare, prin omătul ăşta. Ei, asta e!

         - Lasă Mitre, nu te mai plânge, că te duc eu acasă acum. Hai, urcă!

         - Apoi, mulţam frumos!

După ce se urcă lângă moşneag şi îl văzu din aproape, îşi dădu seama că de fapt nu-l văzuse în viaţa lui pe acel om şi îl privi atent. Nu mai putea să spună nicio vorbă. Însă, observând că este privit în acel fel, omul îi spuse râzând:

         - Acu Mitre, hai să te duc la Moşu’, să văd şi eu dacă-i adevărat că ţi-a promis că-ţi aduce lemnele pân’ după anu’ nou!

         Şi cu o repeziciune de necrezut, câinii întoarseră sania spre pădure şi o luară la goană. În urma ei, nămeţii  rămâneau dungaţi şi goana câinilor, făcea ca neaua să zboare pentru un moment în sus, ca după aceea să cadă din nou peste tot, revenind fidelă locului ei. Drumul nu mai părea greu de parcurs, cum fusese pentru Mitru înainte, când se întorcea cu lemnele din pădure. Privea buimac, încerca să spună ceva, dar vorbele îi rămâneau în gât. Moşul cu barbă continuă să-i spună:

         - Stai liniştit Mitre, că nu păţeşti nimic! Am să te duc să vezi un loc minunat, unde tu, niciodată n-ai fost, de cât timp colinzi pădurea asta! Apoi ai să te minunezi şi-ai să povesteşti mai departe ce-ai văzut!

         Intrând din nou în pădure, copacii păreau mai înalţi şi mai impunători. Păreau nişte străjeri ai naturii, care îngăduiau cu măreţia lor, trecerea saniei şi a moşneagului, prin pădurea plină de taina Sărbătorilor Sfinte de Crăciun. Mitru se simţea copleşit şi nedumerit de ceea ce urma să i se întâmple.  

va urma

Mihaela Moşneanu