Osul ce înfloreşte

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Caută-n mine osul ce înfloreşte
şi leagă carnea de celelalte oase
pe care se înalţă trupul
ce creşte prin anotimpuri de frunze
până soseşte calul alb de zăpadă.

De se molipseşte de iubire
şi pleacă în călătorie de înstrăinare,
să-şi piardă iluzii le hrănite degeaba
unde nu-l cunoaşte nimeni.

Nicio bucurie nu se naşte
când născutul este mort.

Până calul scoate  flăcări pe nări
de se va îndepărta frigul
şi mă voi încărca de cuvinte,
noaptea mai albastră devine
şi lumina tot mai înspicată spre dimineaţă,
lumânare de ceară nu este.

Mai frumoasă decât îmi închipui
viaţa se cuibăreşte în mine,
ziua vaporoasă din palme
o simt cum capătă putere de soare
de-n suflet iubire revarsă
şi acolo unde-i pustiu.