Obstinatul

[Aurel Conțu]

 Orice s-ar zice, lumea combină destul de armonios părțile frumoase ale vieții cu cele urâte și invers, punând accentul adesea pe caricatură. Marius Fudulu era un asemenea specimen, născut, se pare, cu o boală congenitală, cea a orgoliului nemăsurat și a invidiei, denumită popular, lingoare, un fel de febră galbenă, care nu te omoară fizic, dar nici nu te lasă să trăiești intelectual. Până la patruzeci și ceva de ani oscilase între a fi și a nu fi, încadrându-se în parametrii săi naturali, adică excelând în nimic și murind, puțin câte puțin, de grija altora. Cum asemenea oameni au, de regulă, noroc în viață, șansa îi surâse și lui Fudulu, trezindu-se într-o bună zi administratorul unui site literar, creat de taică-su, care era pe moarte. Nu prea se omorâse cu scrisul până atunci și nu mică îi fusese mirarea când descoperise că alții o făceau de când lumea. Dar, se gândise el, nu va lăsa lucrurile  de capul lor. Acum că era administrator putea interveni înaintea destinului pentru a aplica niște corecții. Îl sâcâia un autor extrem de prolific, Arcadie Corfu, cu pseudonimul Agamemnon, care îi ocupa aproape tot site-ul, zi de zi. Deoarece publicarea era liberă, așa cum o gândise creatorul publicației, nu avea ce să-i facă și atunci se gândise să introducă niște restricții și o poștă a redacției. Fiind și unic redactor nu întâmpinase nicio obiecție, doar că cifra autorilor se înjumătățise, iar cea a cititorilor căpătase o curbă descendentă abruptă. Cel mai afectat fusese, desigur, Agamemnon, care, simțindu-se hărțuit, hotărâse să-i facă o vizită.

 

Site-ul se numea „Ancora” ( nume predestinat parcă!) și ființa la ultimul etaj al unui imobil în care locuia și Fudulu. Nu avea lift, așa că Agamemnon trebuise să urce patru etaje pe scări. Sunase la ușa pe care era afișată denumirea și sigla site-lui.

- Intră! se auzi o voce dinăuntru.

Vederea vizitatorului îi provocase un șoc teribil.

- Domnul Agamemnon?!

- Arcadie Corfu! îl corectă autorul. Eram curios să văd cu ochii mei cine îmi „ghilotinează” textele!

- Eu sunt, recunoscuse Fudulu, făcându-i semn să ia loc. „Ghilotinează” e prea mult spus! Treaba mea este să fac o selecție principială, adică să acord șanse egale tuturor!  Dvs. sunteți, într-adevăr, mai impetuos, iar uneori v-am respins textele cu strângere de inimă!

- Măcar atât să fi făcut, replică Agamemnon, fiindcă din comentarii nu prea rezultă că le-ați citit! Nu mai vorbesc despre „aprecierile” dvs. răutăcioase sau despre remarcile bășcălioase cu privire la creația mea!

Fudulu își șterse transpirația de pe frunte.

- Mă rog, nu vă contazic! Eu sunt un scriitor realist! Probabil de aceea par un pic sarcastic!

- Sarcastic!!! Sunteți grosolan de-a binelea!

- Domnule…

- Și nu știu ce dracu` vă recomandă, continuă el înfuriat. Talent de scriitor nu aveți, de poet nici atât, iar despre spirit critic nu poate fi vorba! M-am uitat prin „creațile” d-tale și m-am crucit! Scrii  reportaje penibile despre cum ai fost d-ta la țară sau la dracu` în praznic, n-ai pic de imaginație, nerv, nimic! Ce cauți d-ta în literatură?

Fudulu se înfurie și el.

- Nu-i treaba dvs., domnule Agamemnon, pardon, Corfu, și nu sunt obligat să vă răspund! Dacă nu vă convine, părăsiți site-ul!

- Poate că am să-l părăsesc, răspunse autorul cu nervii întinși la maxim, dar nu înainte de a-ți răsuci gâtul! Crezi că scapi atât de ușor!

- Acum cine-i grosolan?

- Îți arăt eu cine! explodă Agamemnonn, sărind din fotuliu drept în capul inamicului public și împărțindu-i o ploaie dezordonată de lovituri. Îți arăt eu justiție, canalie!

 

Marius Corbu părăsise locul faptei răcorit. Îi plătise pentru toate umilințele suportate în ultimii doi ani, sperând că reușise să-i bage mințile în cap. De partea cealaltă, Fudulul se adunase destul de greu de pe jos, se târâse până la oglindă, unde văzu o caricatură jalnică, răvășită, și-l blestemă în gând pe agresor, care-l bătuse măr, fără să lase o urmă. „ Degeaba mă duc la Poliție! se gândi el. Ce mă fac dacă dau buzna și ceilalți! N-ar fi mai bine să ies la o plimbare!”. Aerul rece de afară nu avu însă niciun efect. Mergea împleticit, dintr-o parte în alta a trotuarului, atrăgând atenția și oprobiul trecătorilor. „ Dă-l dracului, că-i mort de beat!” zise cineva, înjurându-l. Fără să-și dea seama se angajă în traversarea străzii, moment în care fusese izbit violent de-o mașină și luat pe capotă. „Mor și nu-l pot da afară de pe site!” se gândea el  în timp ce vedea ca prin ceață o mulțime de oameni  necunoscuți strânsă în jurul lui și-i răsunau în urechi, infernal, sirenele mașinii Salvării…