O flacără ascunsă în noi

[Irina Lucia Mihalca]

O flacără ascunsă în noi

Cândva, pe un pod, am privit amândoi
cursul râului şi norii care treceau,
inocenţă magică la ceas de seară,
prin patina timpului,
furtuna de culoare a pictat în noi.
Chiar dacă a zburat privighetoarea,
trilurile ei ne-au rămas impregnate-n vise,
chiar dacă samuraii vântului vor veni
să risipească petalele adunate,
vom rămâne cu tot ce-am simţit şi trăit.

În articulaţia luminii, prin apa divină
revărsată asupra noastră, absorbim manganul cuvintelor.
Un botez al sufletului! Toţi purtăm marea în adâncuri,
tu, gânditorul meu, ce porţi?
- O expresie a spiritului, poate nu cea mai dorită!

Împletirea ei ţine de imaginaţie, spre înţelegere
am atras totul, - o energie blândă, necesară -
în cristalul oglinzii ne-am regăsit,
ne-am atins multe puncte,
un abandon în bucuria unui sărut etern.

Priveşte cu lumină viaţa şi clipele primite în dar,
am păşit prin vieţile noastre în căutarea veşniciei,
o flacără ascunsă în noi,
un salt dincolo de moarte, devenind Unul.

De ce ţi-e frică, de tine, de tot ce simţi,
de imaginea ta reflectată în mine?
- Doar de lipsa lui Dumnezeu!
Dumnezeu e în noi! Alungă-ţi întunericul gândurilor,
vei păşi, atunci, în lumina libertăţii tale!

Prin tine aduc, la lumină, adâncul din mine,
din interiorul tău îmi picuri acele clipe,
marea eşti tu, marea sunt eu,
o unică respiraţie, nelinişte, mister,
dilatarea secundei prezente,
necuprins, exaltare, melancolie,
vibraţie, risipiri în petale... în cercuri, sufletul
a reverberat emoţie pură, acea mare a sufletului întregit
ce-a ascultat cântecul Luminii şi-al Vieţii,
lăsând loc mugurilor noi din primăverile ce vor veni!
Dacă nu-ţi tulbură
nimeni apele, corabia nu se mai clatină.