O amazoană a dimineţii de iarnă

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Astăzi savurez cum ninge-n grădină,

pomii se apleacă frumos în semn de respect,

e o lumină scânteietor de albă

pe blana pufoasă ce îmbracă pământul.

Cireşul  are ramurile cu flori de vată

şi tu-l priveşti cu o iubire de femeie

cu sărutul rece tremurat în oglindă,

colţul gurii ţi-l inundă căldura

într-o revărsare de dragoste peste maluri 

şi peste inima-mi aflată desculţă

pe cărările care duc la sufletu’-ţi pătimaş.

 

Seara ne trimite semne fără orizont,

suntem ca într-un rai pierdut  pe drum

pe care-l vom căuta cu lanterna roşie a trecutului,

înainte de prăbuşirea nopţii peste întuneric

tu-mi vei zdrenţui marginile timpului

şi vei rupe din mine iubirea ce-ţi trebuie,

o amazoană a dimineţii de iarnă

topind cu respiraţia fulgii aşteptării.

 

Eşti atât de mireasă şi de femeie

că zăpada te îmracă-n mătase

cu o trenă voluptoasă şi atât de lungă

încât iarna îţi face loc să păşeşti în paradis.