Nu ştiu să dezleg

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Nu ştiu unde ţi-am lăsat zâmbetul
poate l-am aşezat în dosul oglinzii
cu două feţe ale adevărului.
Dar ce importanţă mai are
dacă nu trebuie să-l cauţi?
Îl vezi ca într-o icoană izvodind minuni.

Iubirea din iubire mă duce pe drumuri,
niciodată nu li se vede capătul
doar îl presimt nedeterminat,
ca simţul acela care-ţi curge prin sânge,
se duce şi se-ntoarce la inimă
cu gura de oxigen
pe care o înghiţi ca un peşte sub apă.

Cu ochii ţintă la întâmplări,
ca doi prizonieri
închişi în propriul cerc,
din mine pleacă şi vin sentimente,
până totul se mută-n iluzie.

Nu ştiu să dezleg
zâmbetul pierdut în surâs,
braţele care-mi încolăcesc trupul
nu mă pot scăpa,
din propriul crez
că suntem totuna.