nu-ţi mai place, aşa că... (2)

[Mihaela Moşneanu]

în fine, iubite!, nu-ţi mai prieşte alături de mine,

cărarea noastră s-a ascuţit cu pietriş

care-ţi înţeapă tălpile pantofilor lăcuiţi,

în timp ce genunchii îţi tresar în ritm cu paşii

şi minciunile frumoase le scuipi

printre buze.

 

cuvintele tale fermecate mă mângâiau pe dinăuntru,

îmbrăţişările tale erau lanţurile iubirii absolute

din căuşul palmelor tale aşezai mult drag şi patimă

pe trupul meu, ce erau pecetluite cu buzele tale ispititoare

care dovedeau adevărul simţurilor tale.

 

fizionomia ta este acum mimica lui Charlot,

a lui Louis de Funes, a lui Nea Mărin,

din orice comedie veche preferi,

dintr-o scenetă de teatru de revistă,

dintr-o peliculă animată

urmărită atent de nişte copiii zburdalnici

cu ochii mari şi cu râsetele lor cristaline.

 

dar însuşi Timpul, ştii că este o noţiune dezbătută,

o invizibilă a spaţiului pământean şi-al Cosmosului

care se intersectează cu al nostru,

timpul nostru de copii a trecut demult,

lasându-şi urme moştenitoare în toate,

când eternitatea îşi face loc pentru posteritate,

lacrimile îmi vor curăţa prin suflet ce-mi laşi tu.

 

aşa că te rog, fugi spre noua ta iubire,

cărarea noastră va fi numai a ta şi nepietruită

nu-ţi mai tărăgănăna avântul de a pleca

eu însămi îţi înlesnesc cuvântul ,,adio!’’,

ce-l ai pentru mine, ascuns într-un ungher de suflet

arătându-ţi pe unde să-ţi îndrepţi paşii eleganţi,

datorită pantofi lăcuiţi, pe care ţi văd prima oară,

sperând să nu dansezi vreodată, această samba obosită, alături de ea.

Mihaela Moşneanu