Între iubire și singurătate

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Ploaia și-a pus amprenta degetelor pe fața nopții
adorm de fiecare dată mai repede,
visez stele și lună plină cu păduri de argint
care se topesc în focul inimii.

Iubito, mi se pare că te aprinzi de atâta căldură
și nu știu de ce nu pot veni mai repede,
să-ți vindec arșița din trup
cu dragostea mea încercată-n poeme.

Tu ai o iubire mai mare decât am eu somnul
și mă pierd în ochii tăi mai verzi decât frunzele
pe care le aud cum îmi foșnesc sufletul,
mă faci să uit întâmplările căzute pe jos
ca și păturile căzute din pat
înainte de sosirea dimineții de rouă
în grădina coapselor tale fierbinți.

Tu te împarți între cifre și eu între cuvinte
ca într-o ecuație nerezolvată
pe care ți-o las ție
să-i afli necunoscutele.

Eu împrumut doar câteva semne de punctuație
pe care nu știu unde să le pun,
dar după mai multe încercări
cu ajutor, reușesc.

Sper să-mi apreciezi perseverența
și să nu mă lași,
să mă ucidă singurătatea
pe care n-o suporți.