Însemne primitive

[Aurel Conțu]

Ion Cozanciuc  fusese polițist în tinerețe. Ca om era un individ respingător, cu apucături primitive, lucru care avea să-l caracterizeze și mai târziu când devenise o legumă din cauza unei  boli vasculare. Până să ajungă în scaunul cu rotile și să fie dat afară din Poliție, ca necorespunzător, făcuse de toate, dar nu excelase în nimic. Primele semne al bolii ( ereditare!) îl determinară să se orienteze spre literatură, pe unde mai rătăcește și acum, cramponându-se de un site literar, al cărui administrator este împreună cu soția sa, Malisia, o femeie țâfnoasă, cu apucături bizare, fie și numai din cauza atașamentului ei față de un asemenea specimen. Profitând de handicapul său, care inspira milă, Cozanciuc se înconjurase de câțiva profesori de limba română ieșiți la pensie, pe care-i instalase pe post de cenzori, oferindu-le o oarecare vizibilitate în spațiul online, nesperată de cei mai mulți, sau cerșind de la autoritățile locale diverse stipendii, invocând beteșugul său, fără prea mult succes însă. Se născuse undeva în estul extrem al țării, într-un județ pe cât de sărac, pe atât de ingrat cu locuitorii săi. Cât timp experimentase arta scrisului, Cozanciuc produsese un număr de proze scurte, axate, în principal, pe viața searbădă de la țară, având la bază și propria experiență de țăran, descălecat  dintr-o familie prăpădită de agricultori, care muncea cu ziua. Adunase aceste texte într-un volum și le publicase la o editură de mâna a doua, cu sprijinul primarului din localitatea natală, făcând mare tapaj în jurul „evenimentului”, care trecuse, desigur, neobservat, excepție făcând site-ul său ”Litere scrijilate”. Cu timpul mai închipuise câteva volume de proză și unul de poezie pe aceeași temă, combinate pe alocuri cu trăirile și frustrările sale de om handicapat fizic, cum își spunea singur, și  oricât se străduise să scrie ceva spectaculos, care să atagă atenția cuiva, nu reușise. Nici în viața privată nu reușise să-și păstreze statutul de mascul alfa, Malisia, țărancă și ea, din satul vecin, găsindu-și consolarea în brațile altuia. Gurile rele spuneau că era vorba despre ultimul cenzor, adus chiar de Cozanciuc, cunoscut sub pseudonimul literar Le tirer (să ți-o trag!),fiind cam de vârsta ei și având o faimă destul de proastă, de Don Juan. Cozanciuc îl preferase deoarece se asemăna cu dânsul în

luarea în derâdere a autorilor, el obișnuind să-i desființeze ( sau să-i elimine de pe site!)  pe cei mai talentați, care îi amenințau poziția de lider. Își găsise locul potrivit pentru a-și refula furia pe viață, pe destin, iar această descărcare nervoasă îi făcea bine.

 

Marisia îl găsise în după-amiaza aceea zgrunțuroasă de noiembrie nemișcat. Ținea mâinile pe lângă corp și avea limba scoasă. Cozanciuc avusese mereu probleme cu mâinile, iar ea îl ajutase de fiecare dată să-și redacteze cărțile sau comentariile la articole, scriind în locul lui. Avansarea bolii o speriase, pentru că acesta era ultimul semn înaintea paraliziei totale, a decesului.

- Stai liniștită! o încurajă el, trezindu-se. Tata a trăit încă zece ani după!

- Mulțumesc pentru încurajare!

- Iar mama n-a zis nici pâs! Nu ți-o spun ca pe un reproș, nu sunt în situația de a-ți reproșa ceva, mi-am adus, pur și simplu, aminte!

- Dacă tot ai început, continuă!

- Nici nu s-a încurcat cu altcineva! Tata a fost și a rămas singura ei dragoste!

- Fiecare cu viața lui! răspunse ea, ferindu-și privirile. De ce am impresia că, totuși, insinuezi ceva?

- Știu că trăiești cu George, îi răspunse el, privind în pământ, și te înțeleg! Nici n-aș putea altfel! Te implor însă, așa cum n-am mai făcut-o niciodată până acum, să nu mă părăsești!

În ochii Marisei străluci o luminiță tăioasă, pe care nu și-o putuse ascunde.

- N-ai dreptul să-mi ceri asta după atâția ani de sacrificii!

- N-am de ales, murmură el, nu mai am pe nimeni! Doar dacă mă internezi într-un azil!

- La asta mă gândeam și eu, mărturisi ea fără să realizeze impactul cuvintelor sale, trăgându-și cojocul pe dânsa. Nu mai pot sta nicio clipă!

Cozanciuc abia dacă o mai zărise înhățând diplomatul cu actele sale medicale și dispărând grăbită pe scări.

 

 Marisei îi trebuiră două zile pentru îndeplinirea formalităților de trimitere a soțului la azil. Abia a treia zi revenise însoțită de câțiva infirmieri de la casa de îngrijiri „Speranța” la locuința sa din Cale Moților. Încă de pe hol simțise mirosul greu  de fecale venind dinăuntru. Cozanciuc zăcea pe covorul din sufragerie, fără suflare. Se zbătuse, probabil, cumplit înaintea morții, deoarece avea întipărită pe față o expresie urâtă de groază.

- Bietul de el! îl compătimi unul dintre infirmieri. A murit cu zile! Cum ați putut să-l lăsați să sfârșească așa, ca un câine? o întrebă pe femeie.

Marisia ridică nepăsătoare din umeri, ținându-și mâna la nas.

- Nu cred să fi exista până la el un ticălos ordinar mai mare! Bine că l-a strâns Dumnezeu!