Noaptea era o pădure desfoliată

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Îşi socotea silabele pe degete şi-i scăpau printre
ca şi norocul pe carte-l aştepta demult,
inima ei se credea plină de dimineţi
şi ochi le schimbau între ele în funcţie de dragoste.

Din insatinct m-am furişat în sîngele ei
ce clocotea cu ferestrele deschise,
nimeni nu trecea pe strada ei îngustă,
cuvintele clopoţeau destăinuiri
adunate de sub aripile păsărilor plecate.

Noaptea era o pădure desfoliată
în care nu mai era loc de ascunziş,
gândurile stăteau în genunchi pe lespezi,
se închinau unui Dumnezeu de piatră.

Lumina încă nu-şi adunase puterile depline,
aştepta o desţelenire de suflet,
cuvintele să îmbrace forme de lup
în care haita să câştige lupta.

Totul s-a petrecut ca într-un asfinţit
când coboară-n genunchi durerea
şi paşii par o aventură spre moarte
unde doar pământul freamătă în nefiinţă.