Ninsoare peste amintiri

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Am dat foc la cuvinte şi lumina lor mângâie noaptea,
mă strecor pe cărări uitate de stele,
până la tine mai este un veac de orgolii
pe care le înving pe rând.

Degeaba înfrigurată te frămânţi,
norii apăsători împart straturi de ceaţă.
O să te chem acolo dincolo de umbre
şi ne vom întâlni pe o faleză de mare
cu inimile rănite de o cruda înfometare
de aerul tras în piept pe nerăsuflate
ca după O fugă prin colbul câmpiei
unde ne-am însămânţat dragostea.

Orice privire mi se pare uitucă
şi încearcă acum să te cuprindă goală
în casa nunţii tale de taină.
Mă întreb care-i preţul cel pot oferi
pentru o iubire fără contur
din care plouă cu îngeri de hârtie
pe umerii tăi albi de crin înflorit,
de unde nu cade nicio petală
şi rămân cu singurătatea ciugulită de păsări
în pieţele publice ale oraşului de iarnă
unde o să ningă peste amintiri.

Cândva cerul o să împartă lumini,
am să le strâng în paharele goale
unde paianjeni îşi ţes pânza subţire
în care mă-nvăluie nepăsător timpul
şi tu o să fugi
sau poate rămâi.