Nici oamenii, nici copacii

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

De-atâtea toamne mă îndoiesc,
ca un animal rănit de propria existenţă.
Da, azi sunt mult mai indispus,
mai temător şi mai incert,
vara a plecat din nou furată.

Poate împreună am strivit,
razele lunii sub tălpi prin iarbă
şi mulţi le caută ca nebunii
atraşi noaptea de biserici.
Nici oamenii, nici copacii
nu-şi mai întind braţele unii altora,
vom fi atât de singuri atât de nepăsători,
că nici umbrele nu ne vor însoţi,
pe străzile oraşului pierdute-n amurg.
Nimeni nu ne va izgoni din noi,
fiecare rămâne închis în sine cu irişii întorşi,
cu drumul traversând tunelul iluzoriu,
vom trece lunatici ca regi ai luminii
îmbrăcaţi în straie de gală.
Prin cercul închis
cu aceste cuvinte înscrise pe frunze,
toamna îşi botează dimineţile cu brume.


De acum ne vom întâlni cu dragostea şi patima ei
în melancoliile aghezmuite cu vin.

[Vişa Marcel]

un poem care merge la suflet.

typo : nepăsăptori 

 

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Marcel, bucuros de apreciere.

Gânduri bune!