Neîndoios înlăuntru se petrece o luptă inegală

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Gândeşte prin pielea transparentă de om luminos. Este un centru orfic,
trec prin ea semnale şi pe sub, nervi care simt tot ce înseamnă pericol
cu palmele sudez ţesuturi şi fac să existe scrisul pe faţa ei norocoasă,
orice întuneric se poate subţia şi dispare cu totul.

Este cu oameni împreună dar nu-i nicio scânteie,
inimile se înalţă fără să se mişte de la loc şi simt
cum trupul capătă culoarea vieţii şi o reflectă-n aer,
dimineţile cu soare şi fără se adâncesc în izvoarele muntilor.

Eu cred că văd ce e de văzut cu adevărat.

Am sufletul uscat şi fără nicio frunză vie
nu se mai urcă pe acoperişuri şi-n pomi luna,
sunt vise mai înstelate decât cerul nopţii
şi chiar mai bulversante decât furtunile.

Neîndoios înlăuntru se petrece o luptă inegală.

Dar praful se aşază pe trecut şi rugineşte
asemnenea nostalgiei din amintiri în cochilii uitate aiurea
fără puterea de a le mai aduce pe raft.

Un alt început prinde aripi să zboare mai repede decât clipa,
te lupţi să-ţi depăşeşti tot ce ai pus în cuvinte
şi nu-nţeleg unde vrei să ajungi dincolo de ceea ce ai fost,
cu fiecare încercare înt-un alt rim de schimbare vitează
mai adâncă ori mai înaltă decât orice aspiraţie
prin care bate vântul cerbiciei.

Se urnesc maluri şi voinţe nemăsurate
de unde ecoul nu mai răzbate deloc
şi nu-l mai aude decât moartea.