În oglinda în care mă vedea mama

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Dând sens cuvintelor de-nceput
le-am turnat în forme de sticlă
să se vadă între ele,
să se înţeleagă.

Din verbe luminate de patimi înrudite
ispita s-a curăţat de tentacule
femeia suspină fără noduri în gât,
călare pe situaţia iubirii slobode de răni
unde primăvara va înflori în parfum de păsări.

Inima mea dezvelită de poezia întrebărilor
o ia în stăpânire în fructul dorit
respirând cu sufletul din unghiuri ascunse
naşterea în care se va zidi timpul pe sine.

Pe când lecuit de moartea fără contur
voi ţine în braţe pruncul
cu subţirimea privirii ocrotindu-l necontenit
în oglinda în care mă vedea mama
cu fildeşul dragostei ei din os de lumină
prin care trăieşte în mine.

Laudă omului în altarul durerii cioplit
purtând mierea speranţei în gânduri,
lăsându-şi rubinul sclipind
în clonţul păsării maiastre.