Împrejurări de toamnă

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Trecea fără aripi dintr-o stare în alta,
imateriale gânduri către mine,
sunetul ideilor, ţipătul fără să fie auzit
ca nişte reacţii divine ale minţii.
Când se elibera lumina şi se desăvârşea prin aer,
dorinţa pe care o respir o împrumutam lucrurilor
pentru ca visele să-şi deschidă corolele
şi sentimentele să capete memoria vie a frumuseţii.
Precum o ancoră la ţărmul mării
pe care n-o rupe furtuna
oamenii trec ca păsările prin imagini
cu toată vibraţia, bucuria şi ura lor
pe care o aud cum se propagă prin sunete,
îşi taie drum destinul sărutului
şi caută dragostea cu inima, cu mâinile şi tot ce au.
Simt cum aşteapă femeia cu sânii plini copilul,
cum încearcă să mute munţii pentru el
şi se bucură de freamătul pădurilor, murmurul apelor,
adoarme în ierburi în carne vibrând
şi se retrage mai târziu în conuri de umbră.
Toţi bătrânii, pietrele, frunzele îngălbenite
se strâng rodite în toamnele ei,
trec mai departe prin anotimpuri
în care alegorice de sărbătoare
până când în orizonturi se pierde lumina
şi florile aţipesc pe umerii ei obosiţi.