Moartea

[Mihaela Moşneanu]

Eşti ca un majordom educat

să urmărească clipa

pentru a ne primi şi-a ne proteja în veşnicie

bun prieten cu umbra din lumina soarelui

ce ne reflectă forma

împrumutată în această viaţă.

Poate eşti un gol lăsat de noi

în alt spaţiu al vieţii alături de Lumină

atunci când Domnul ne-a trimis

să trăim aici

pe care noi îl privim

prin toate punctele înconjurătoare.

Gândul la ea vine şi pleacă

mereu la plimbare

cu teamă şi curiozitate

prin conştiinţa neştiutoare

care ne-ntreabă

ne pune sufletul la-ncercare

începându-şi tatonarea în terenul nostru

de la creier

strecurându-se ca o boală

prin toată fiinţa.

Gândurile pe care i le dăruim

le amestecăm cu aşteptarea

temerii de necunoscut

cu impresii şi speranţe

că sceneta vieţii noastre

se va muta pe-o altă scenă

în timp ce ea ne zâmbeşte

de-acolo

prin culoarea ţărânii

de sub iarba şi florile minunate

făcându-i cu ochiul umbrei.

Numai somnul liniştit

se-ntâlneşte de fiecare dată cu ea

dar cum devine surdo-mută şi oarbă

când deschidem ochii

dimineaţa sau oricând ne trezim

taina ei rămâne taină

şi-n viaţa de aici, şi după...

Chiar va rămâne taină după aceea?

Mihaela Moşneanu