Miracolul are inele

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Amândoi am robit noaptea cu atingeri
în şoapte plutitoare pe umerii silabelor,
trândave plăceri odihnesc în carnea din gânduri
şi înmuguresc în dorinţe sălbatice.

Sângele tău respiră prin ferestrele inimii,
prinde contur frumuseţea din linii,
de orice încercare cu limba de miere
se topeşte sub pielea încinsă.

Se scurge partea îndrăzneaţă a firii
în apele somnului şipotind tăcerea
adâncă cât o închipuire-n oglinzi
în care totul se vede viclean.

Miracolul are inele pe zăvoare ascunse
lumina trece prin unghiuri în altare,
unde totul se întâmplă cu mâinile goale
dincolo de întunericul subţiat şi palid.

Noaptea se sfârşeşte ca o sclavă din robie,
sărută pe frunte razele dimineţii
cu ochii cât un cer după ploaie,
între noi se fac noduri de nedezlegat.