Lumea de aici si lumea de dincolo-articol de Cristian Serban-Editura Cristimpuri

[Petru Făgăraş]

Misiunea de a scrie ceva despre lucruri care se află în contraste evidente nu e tocmai uşoară. Ca să găseşti şi echivalenţe între două lumi care nu au multe în comun este şi mai dificil. Am însă credinţa că Dumnezeu este Cel care spune multe oamenilor numai că noi din fuga cotidianului şi a preocupărilor mundane uităm unde să cerem informaţia care ne trebuie. Am mai spus-o şi cu alte ocazii, rugăciunea nu este unidirecţională, ea este un flux de energie care mişcă ceva. Acel ceva are întotdeauna ceva dumnezeiesc în el şi înseamnă de multe ori lumina cunoştinţei. Multora ne lipseşte această lumină a cunoştinţei. Dacă am avea-o am renunţa cu bună ştiinţă la toate cele ale lumii acesteia, nu neapărat fiindcă ce este al lumii este de multe ori nefolositor, ci mai ales pentru că lumescul este de multe ori căsătorit pe vecie cu efemerul. Sunt sfinţi care nu au deschis în viaţa lor o carte sau care n-au citit Scriptura. Asta nu i-a împiedicat să cunoască şi să trăiască, să gândească în spiritul Sfintei Scripturi. Este cazul luminatei de Dumnezeu, Maria Egipteanca, femeia care după mulţi ani de nevoinţe ajunsese la un grad de sfinţenie de l-a uimit şi pe Zosima, un om care cunoştea multe dintre tainele lui Dumnezeu.

Una dintre echivalenţe între lumea de aici şi lumea de dincolo este reprezentată de viaţă. Şi aici şi dincolo este viaţă. Numai că păcatul a scurtat viaţa pământească de la ecarturi matusalemice la zeci de ani. Cine atinge vârsta de optzeci de ani se poate considera un răsfăţat al sorţii. Dincolo nu mai sunt vârste şi după cum mărturisesc cântările liturgice nici osteneală şi nici boli nu vor fi. Diferenţa este uşor de sesizat, iar concluzia este firească. Vom lăsa materialul, adică trupul să se întoarcă din lutul din care a fost plămădit pentru a ne îmbrăca în haină imaterială, duhovnicească. Pare greu de crezut pentru unii că putem fi altfel în altă lume şi ştiu chiar persoane credincioase care se îndoiesc de existenţa vieţii de după. Eu aş urma exemplul sfinţilor care devin ca îngerii încă de aici. N-aţi sesizat la aceşti oameni o plutire, o ascuţime a simţurilor ieşită din comun, o premoniţie extraordinară, o lumină în ochi nepământească!? Devine clar că dacă suntem capabili ca oameni să pregustăm bucuriile din viaţa cerească, atunci cu atât mai mult trebuie să credem că există o înfruptare din aceste daruri după ce vom muri.
O altă echivalenţă între cele două lumi este legată de suflet. Sufletul are puteri nebănuite. Când persoana iubită este plecată la zeci de mii de kilometri sufletul tău este acolo departe şi trăieşti şi tu alături de fiinţa dragă chiar dacă aparent acest lucru nu este posibil. Sufletul călătoreşte, mişcă, învaţă, comunică, se roagă. Sufletul este viu. Iar cât de viu este sufletul vom simţi la trecerea dincolo. Mi-era teamă într-un timp că dacă prin milostivirea lui Dumnezeu voi cunoaşte frumuseţile raiului nu am să ştiu să administrez această frumuseţe. Auzisem că toţi din ceruri cântă şi merg la Liturghia cerească. Şi atât! Adică aveam o serioasă frică de platitudine. Citindu-l pe Teofan Zăvorâtul m-am liniştit pe loc. Acest sfânt spune că dincolo vom avea fiecare câte o misiune dată de Dumnezeu, aşa cum şi pe pământ omul cel mai neînsemnat are un rol, o menire, o misiune.
Nu mă pasionează filmele SF, dar într-o astfel de producţie am găsit o idee care ar putea explica ce va fi viaţa dincolo. În acest film, trupurile oamenilor erau ceva minimal şi uşor de hrănit, viaţa era susţinută de aparate. Adevărata viaţă a personajelor era la ieşirea din trup. Ei, o ieşire din trup de genul acesta ne aşteaptă şi pe noi! Nu cunoaştem în amănunt ce se va întâmplă, fiindcă păcatul ne întunecă judecata şi pentru că suntem necredincioşi. Dacă am fi credincioşi ne-am lăsa cu totul în mâna şi pronia lui Dumnezeu.

Dumnezeu este reflexul fiinţei interioare, este bucuria eului lăuntric, este veşnicia puterilor din om. Având această veşnicie este evident că nu avem voie să ne lăsăm pradă deznădejdii într-o lume care devine din ce în ce mai mică, mai sufocantă, mai rea, mai repezită, mai pragmatică.
O altă echivalenţă între cele două vieţi – pământească şi cerească – este dată de iubire. Iubirea este o punte solidă între cele două lumi, este cea care dă valoare sufletului. Toate marile noastre acţiuni din timpul vieţii pământeşti sunt animate de suflet. Dacă sufletul ar fi o maşină, combustibilul cu care funcţionează această maşină ar fi dragostea. Nu sunt foarte hotărât în a mă pronunţa asupra felului în care arată raiul sau iadul. Ştiu însă cu precizie că oamenii care s-au dedicat iubirii vor avea parte de iubire şi vor fi alături de cei care au iubit. Iar cei care au urât vor avea parte de ură şi vor fi alături de cei care au urât. Se spune că din marea lui milostivire Dumnezeu ne-ar mântui pe toţi deopotrivă, păcătoşi sau sfinţi. Dar păcătosul, cel care urăşte ar fi nedumerit şi n-ar şti ce să facă dincolo dacă el permanent a ocolit darurile Sfintei Liturghii şi adevărul din Scripturi.
Când vorbeşti de puncte comune între lumea de aici şi lumea de dincolo eşti considerat mistic, prea bisericos sau pur şi simplu nebun. Se invocă adesea că nimeni nu nu a venit din cer să ne spună cum este acolo. Aceasta este o afirmaţie falsă. Sfintele moaşte ne arată că în mod sigur ceva se întâmplă dincolo în numele sfinţeniei pe care unii oameni au dobândit-o, în numele dragostei cu care unii oameni au iubit, în numele luminii Învierii pe care ne-a dăruit-o Iisus Hristos. Răspunsurile pe care le primim la rugăciune în faţa icoanei Maicii Domnului sau sfintelor moaşte sunt semnele unui dialog cât se poate de serios între lumea de aici şi cea de dincolo. Când în deja celebrele pelerinaje de la Iaşi, Sfânta Paraschiva face o minune sau vindecă pe cineva în mod miraculos atunci avem un semn că este vie. Dacă sfânta a înviat, atunci şi noi vom învia. Fără înviere credinţa este întuneric, dar noi nu credem în întuneric, ci cu toţii preferăm lumina pe care Iisus ne-a arătat-o desluşit în atâtea pilde şi vorbe calde, pline de dumnezeiesc şi înţelepciune.
Totuşi în ultimii ani a slăbit considerabil intercomunicarea dintre cele două lumi. Lumea este aşa de blazată încât nici de minuni nu se mai miră. De fapt ştiinţa vrea neapărat să ucidă credinţa. Trăim în zilele noastre o zeificare a tehnologiei una care ne orbeşte şi ne face să credem că nu mai avem nevoie de Dumnezeu. Telefonul mobil era acum câţiva ani doar o fantezie a unui inventator, calculatorul personal era tot aşa un vis, comunicarea cu cineva de la celălalt capăt al lumii prin intermediul Internetului era doar o năzuinţă. Acum avem aceşti idoli printre noi şi slujind lor uităm permanent să ne mai îngrijim şi de bietul suflet. Dumnezeu se relevă mai rar, fiindcă noi îl chemăm mai rar. Dumnezeu ne arată mai rar nemărginita Sa dragoste, fiindcă noi chemăm această dragoste mai rar. Dumnezeu comunică mai rar cu noi, fiindcă şi noi rar ne îndreptăm gândul şi inima spre Acesta. Prin urmare de la zi la zi este mai greu să găseşti echivalenţe între viaţa pământească şi cea lumească, iar diferenţele se adâncesc vizibil.
Poate că răcirea aceasta a credinţei sunt semnele veacului de sfârşit al omenirii, dar nu aş vrea să intru în scenarii eshatologice. Vreau doar să-mi exprim speranţa că ce a mai rămas omenesc în noi, mai poate fi în concordanţă cu ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi. Unii spun că este complicat cu cele ale credinţei, iar eu spun că dragostea se ghidează după principii simple. Pentru a fi fericit şi a găsi permanent o cale de comunicare cu Dumnezeu şi cu lumea de dincolo, un om nu are nevoie de mai multe să se mântuiască, decât să spună cuvântul credinţei, cuvânt pe care îl mărturiseşte şi-n inimă; şi să facă lucrările cuvântului pe care l-a spus.