Literele cărţii tale

[Irina Lucia Mihalca]

Literele cărţii tale 

În cartea ta 
era scris numele meu 
cu litere numai de noi ştiute. 

Ai rămas, 
undeva suspendat, 
într-o lume străină de tine, 
nu eşti cel de aici, 
acea lumină trandafirie, iubirea, 
plutind ameţitor spre mine, 
dacă nu ai forţă s-o descoperi, 
împărtăşind-o, 
rămâi în spate, rece şi-ntunecat, 
în realităţi neînţelese, 
un teatru cu actori ce-şi uită rolurile. 
Mergi cu ochii-nchişi, 
uiţi că ai ochi, 
ştiai că undeva există o altă viaţă, 
popas între veniri şi plecări, 
mult mai târziu ai înţeles asta, 
ca şi acum nu poţi fi 
şi cel ce vorbeşte, şi cel văzut în tine. 
Se simte un aer nerespirat vreodată, 
- seva pădurii senzuale - 
ce a fost va mai fi, te copleşeşte 
adierea de primăvară arătată, 
mai curată cu fiecare pas, 
- matricea nemuririi - 
cu totul alta decât 
briza verii sau viscolul iernii. 

Îmi vindeci ochii, 
- sărutul delicat pe pleoapele închise - 
trezindu-i din amorţeală, 
respir adânc clipa aceasta, 
inimile noastre 
cu fiecare respiraţie 
sunt contopite tot mai mult, 
până va fi doar una, 
într-o armonie completă. 

O asensiune te cuprinde 
fără să-ţi lase timp, 
plutire-n azurul mării cerului, 
prin aburii ceţii, o căutare 
de curenţi umezi 
prin voalurile tale argintii.