liniile dor în "trup de fum"

[Anne Marie Bejliu]

tălpile fug printre culori de umbre absurde

mi-e dor să-mi fiu sens în racla în care oasele albite de gânduri

redesenează sufletului contur,

de câte ori toamna îşi aruncă măruntaiele de iluzii în balta săracului .

mă mai aştept pe linia vieţii, acolo unde un dâmb de piatră împiedică pasul,

înainte de rostogolire.

mă aştept în tâmpla verde a copacului inimilor gemene

pe ramul al doisprezecelea, unde mugurii nu mai cresc.

acolo, păsările nu cântă, nu zboară, nu-şi ciugulesc puful de dor 

doar sunt. acolo doar zborul e zbor, culoarea culoare, sunetul sunet

învelite în ecoul beat de aâta linişte încât, devine doar răsuflare, şoaptă...

Nimic.

mai strănut odată sănătos pe o margine de ram.

mugurii învaţă doar zborul prin coloanele orgii timpului,

lăsând dreptul la înălţare în pumnii de copil ai spiritului setos de cer.

foamea sufletului stinge lumânările de iarnă între degetele de gheaţă ale încercărilor

apoi, adoarme cu gura căscată,

sforăindu-şi trecerea spre încă o secundă netrăită.

 

liniile dor în "trup de fum".

tălpile lunecă printre punctele de foc ale altarelor ridicate inutil

în trup de punct.

 

râd cu tălpile în aer de durerea zvâcnind

până în inima bulzului în care uneori,

din fragedă minte,

plâng.

 banalul îmi atinge corzile gândului, lăsând urme de iarbă.

prea dulce pentru a fi adevărată.

iarba amară a timpului meu îmi presară pe răni, gheaţa adevărului.

plec pleoapele,  cu palmele nevăzute la pieptul de fum

al dălţii treptelor trezirii...

nouă litere curg,

printre buzele ce au învăţat ruga de la răspântii de drumuri,

unde doar troiţele sunt mângâiate de vânt...