Izvorul nesecat de lumină

[Irina Lucia Mihalca]

Izvorul nesecat de lumină

În noi sunt toate, şi soare, şi nori, şi furtună,
acum plouă, plouă torenţial!
Te simt în ploaie, frumoasă femeie,
eşti cu mine, aici, în inima mea!
Plouă cu iubire pe pământ.
Eu sunt pământul,
căci din pământ am fost luaţi!

Ce e pământul şi ce e ploaia, iubitule?
O parte din noi! Ne întâlnim mereu,
în stele, în cerul senin, în fulger,
în clipa de dincolo de timp,
Ştiam că eşti acolo, te aşteptam,
ştiam că te voi întâlni odată şi-odată.

În tine se dă o luptă imensă,
cu fluctuaţii mari de cald şi rece,
în foişorul inimii
ne completăm şi inversăm polii,
un fir roşu al destinului ne leagă,
Ne reflectăm în oglindă esenţa vieţii,
un diamant a cărui lumină străbate adânc eteruri,
privim atent fiecare dar divin,
în noi este adevărul, în profunzimea noastră!
Ce însemn, oare, pentru tine?
Împlinirea mea, saturaţia unui suflet
însetat de tine, omul, sufletul, tu fiinţată.
Te iubesc, omule! Izvorul din tine iubesc!

Unde-i calea către izvor?
Caută izvorul şi vei găsi calea,
Un fir de apă suntem, un fir de apă vie care
se varsă-n izvor!
Nu seacă izvorul lor! Le simţi durerea?
N-o poţi simţi dacă nu te-a durut
cel puţin la fel de mult aşa cum ceri
să simt, iubita mea!
Ştim, au un izvor care nu se vede, împreună curg!

Totul e posibil cât încă nu ai ales,
Într-o plăcere nebună pasiunea ne va topi,
vreau să urci cu mine,
iar odată căzută-n braţele mele
clepsidra va curge în sus, hoya mea!
Am visat mereu un om ca tine,
aici, pe pământul amintirilor
unde totul este doar ideea unui paradis.
Pătruns sunt de acel vis,
trupul tău mi-e cunoscut, îl recunosc.

Ca boabele de rouă, lacrimă de lacrimă,
te voi culege cu mare atenţie,
Te sărut acolo unde se-aprinde focul sacru,
acolo unde-ţi place,
La capătul râului ne-aşteaptă lumina.
Cu inima mi-ai desenat un câmp de flori,
florile inimii, florile simţirii,
Am întors fila timpului,
ca pe-o roată care ameţitor te urcă
şi-apoi te coboară,
un spectru larg de lumini, de emoţii,
Prin petalele macilor
te-ai jucat cu gravitaţia mea,
nucleele ni s-au întâlnit, contopindu-se,
Primeşte această cheie a nemuririi.

Simţi dansul, mereu dansul în lumea noastră?
Un mare mister
rotirea spiritelor şi contopirea lor!
Cu lumina adunată-n palmele inimii
ne cheamă tânguirea sufletului nostru.
- Lasă, iubito, chinul pentru mine,
am ajuns nesperat de târziu în sângele tău,
am adus prea mult oxigen ,
fii liberă că îngerul care se ridica
prin dânsul aripilor,
mereu sunt în lăcaşurile spiritelor,
acolo cred că te-am întâlnit.
Dumnezeu ne-a unit pe veci,
dă-mi jumătatea, dă-mi noua viaţă!

Îmi amintesc de ziua când ţi-am cules flori
de pe câmpia paradisului revărsat
în zorii trăirilor mele...
Acum sunt şi trup, aici şi-acum exist,
într-un trup de bărbat.
În palme-ai primit lumina noastră,
ai grijă de ea!

O rază ce vine-n goană, din apus,
şi-adună aripile,
şi-apoi se lasă, tremurând, pe-o frunză...
Mă fascinezi, omule din cer senin,
coborât pentru viaţa din mine,
iau foc din focurile tale,
te cunosc demult,
din veşnicii, de acolo te cunosc,
azi mai mult ca ieri şi vreau un veşnic azi...
Aduc inima mea înaintea ta,
atât, nimic mai mult!

O veşnicie să stăm împreună,
să ne deschidem unul faţă de celălalt,
şi-amândoi faţă de lumea noastră,
ca să primim mereu pecetea cerului!
- Fii binecuvântată, inimă aleasă a iubirii divine!

Liniştea dinaintea furtunii; refac decorul,
îl restrâng... dincolo de timp şi spaţiu,
stau pe o stâncă, mă gândesc la tine,
trebuie să găsesc răspunsul.
- De ce vezi ziduri în oglinda
pe care mi-ai împrumutat-o pentru o viaţă?
Ridică-ţi ochii spre infinitul albastru,
acolo unde nu mai este nicio limită,
Nimic e totul şi totul e nimic.
Vioara din oglinda mea te poartă,
pe aripi neştiute,
acolo unde gândul e viaţa veşnică...