Izvorul căutat

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

Atâta zbucium am cât nu cuprinde marea
şi-n valuri mi s-au scurs întâmplările
spre ţărmuri necunoscute de care întreb,
de ce mi-aţi pierdut în uitare vedere şi gânduri?
Pe celălalt mal se varsă fluviul durerii,
îmbătrânit de nemângâiere şi însingurare.

Luate în palme, ceaţa şi frigul
lasă anotimpurile în umbră,
degeaba le vom scotoci după adevăr,
paşii mei se vor pierde în tunelul morţii
din care nu a mai ieşit niciun drum.

Obsesiile noastre au băut lumina,
glasul sângelui ne chema într-acolo
unde nimeni nu poate să dezlege
taina de nemărginire şi vise halucinante
în care fierul deznădejdii sapă fântâni.

Steaua mea cade şi se ridică
din cenuşa păsării în care se iscă focul,
suflă prin simţuri şi alungă despletit amurgul.
Curând vor ajunge la izvorul căutat
stafii prin întuneric.