ÎN VEŞNICIA FĂRĂ CUVINTE

[Irina Lucia Mihalca]

O stea se stinge în preludiul nopţii,

Scuturându-şi aripile, în crengile salciei

o pasăre îşi cântă ultimul cântec,

Tot ce nu i-a putut spune va afla pe celălalt mal.

 

Ea a plecat spre apa cerului prin fiecare viaţă,

pe aleile fiecărui pas risipit porţile s-au închis,

La chemarea umbrelor adormite

vântul nu-şi mai adie tânguirea ruinelor.

 

Ea a plecat prin zăpada dorului

spre ţara soarelui, un zbor de fluturi

fixează eternitatea clipelor trecute,

mâinile ei au rămas impregnate pe trupul lui.

 

Fără regrete, rând pe rând, porţile s-au închis,

Despărţiţi prin absenţă se regăsesc în adâncul lor.

O ultimă amintire- petale de iasomie

împrăştiate de furtuna inimilor spre luna pictată.

 

Ea a plecat prin ninsoarea albă de cireş,

În veşnicia fără cuvinte, privirea permite visul să vadă

poemele scrijelite pe trupul ei,

În ghiocul durerii se-aude inima lor picurând.

 

Prin carnea cuvintelor, dincolo de marginile vieţii,

respiră lacrima iubirii mistuită de flăcările spinilor.

Ea a plecat în marea oglindă coborând

şuvoiul clipelor trăite în fluviul argintiu al nemuririi.

[Irina Lucia Mihalca]

Cu sensibilitatea ta reusesti sa patrunzi in fiecare poem, Andrada. Iti multumesc.

Cu drag, Irina

[Vasilica Ilie]

Intotdeauna, in versul tau gasesc acea profunzime care ma face sa meditez....este o filozofie de viata si plecare in eternitate...Felicitari, Irina! Te imbratisez cu drag, Vali

[Irina Lucia Mihalca]

Intotdeauna ai regasit in poeziile mele un substrat mai adanc, draga Vali. Ma bucur ca reusesti sa intelegi mesajul fiecarui cadru generat, dincolo de cuvinte. Cu drag, te imbratisez si eu, Irina