Frânturi dintr-o viață (3)

[ica matei]

3.Imposibila iubire...

Iarna aceea, pentru Tinu era grea din toate punctele de vedere. Gerul îi îngheţa trupul pe sub paltonul-uniformă, desena flori argintii pe geamul camerei de cămin, risipind bruma de căldură ce o primeau de la reţeaua de termoficare. Examenele pe care le avea de susţinut în această sesiune, parcă erau cele mai grele de până acum. Profesorilor le îngheţase şi bruma de îngăduinţă, studenţii picau examenele pe capete. Nici el nu era mulţumit de notele primite, mai mici decât se aşteptase. Examenul de azi totuşi îi adusese mulţumire. Nu luase zece, zece era doar pentru profesor, dar era mulţumit. Cobora scările parcă săltând, aproape să dea peste fata care urca. În momentul în care îşi ridică ochii înspre el, îşi aminti de ea: fata prietenilor părinţilor lui. Nu o căutase, nu o felicitase, nici măcar nu o mai întâlnise până atunci.
-Hei! pe cine văd eu? Ce faci???
Săptămâna de vacantă de iarnă ce a urmat după sesiune, l-a adus în fiecare zi la uşa ei. Simplu, ea îşi luă paltonul, căciula şi fularul şi îşi lasă mâna, în mâna lui caldă. Atunci a cutreierat întreg oraşul, alături de ea, redescoperindu-l. Nu-l ştia aşa. Văzut prin ochii ei, parcă era altul, nu oraşul copilăriei lui. Paşii fetei îl purtau prin locuri ce el nu le ştia sau şi dacă le ştia, nu le dădu-se importanţă, grăbit întotdeauna să ajungă undeva. O urmă încercând să-şi sincronizeze paşii cu paşii ei mărunţi, privirea cu privirea ei, bătăile inimii cu bătăile inimii ei. Nu mai ştia când s-a îndrăgostit de ea: când erau sus pe cetate urmărind luminiţele oraşului sau când râdeau căzuţi pe gheaţa micului lac din pădurea de la marginea oraşului, pe aleile îngheţate din parc când ochii ei scânteiau surâzători sub ninsoarea de-nceput de februarie sau când a sărutat-o prima dată şi ea şi-a plecat privirea ruşinată?! Nu mai ştia, dar ştia că o găsise, era fata căreia îi putea spune "te iubesc" până la sfârşitul vieţii, era fata ce o putea duce acasă!
Zilele se scurgeau în neştire: i se păreau mici veşnicii când trecea prea mult timp fără să o vadă, şi clipe, când erau împreună. O iubea din tot sufletul lui, o căuta mereu chiar dacă îşi atrăgea dojenile ei: " Tinule, trebuie să învăţăm, trebuie să ne luăm examenele!" Până acum le luaseră pe toate, mai aveau pe cel de azi, care culmea se nimerise la amândoi, în aceeaşi zi, la sfârşit de sesiune. După examene îi aştepta vacanţa binemeritată şi... marea! O convinsese să meargă împreună la mare, să-şi petreacă vacanţa cu el. Cu greu îi dărâmase prejudecăţile, teama de bârfele celor din jur.
În gară, îl aştepta cu ochii în lacrimi:
-Nu mai vin cu tine la mare!
Îngheţă. Durerea din glasul şi din ochii ei îl năuceau.
-Ce am făcut???
-Tu nu ai făcut nimic, eu am făcut! Cele mai sumbre presimţiri începeau să-i încolţească în minte.
-Nu mă mai chinui, spune-mi, te rog!
-Nu am luat examenul! îi spuse fata izbucnind iar în plâns.
Ironia sorţii, nici el nu îl luase pe al lui. Încă nu-şi revenise din năuceala lui, acum se adăugă şi tristeţea ei. Dar pe lângă închipuirile lui, ăsta era un necaz minor.
-Draga mea, îi spuse râzând, lasă-mă să-ţi şterg frumoşii tăi ochi, îţi şterg şi nasul dacă vrei, dar nu mai risipi lacrimile aiurea. Mergem la mare, ne înnegrim ca doi ţigănuşi, şi aşa negri ne apucăm de învăţat. Vacanţă este destulă până la toamnă...
Marea îşi întindea nesfârşirea de la picioarele lor până la orizont. Le mângâia trupurile arse de soare, le alina sufletele topite de dor, îi primea în îmbrăţişarea ei răcoroasă. Soarele ardea orice urmă de inhibiţie, prin nisip li se pierdeau urmele înlănţuite, dar ea nu mai era aceeaşi. Parcă fata din iarnă murise, sau cel puţin murise ceva în ea.
Îi lua capul în palme şi privind-o în ochi, îi spunea:
-Un examen căzut nu îţi deschide în faţa o prăpastie, mai ales atunci când ai posibilitatea să îl repeţi.
Îi răspundea cu privirile aţintite în întinderile albastre, că ştia că totul va fi bine.
Dar nu era deloc bine, iar tristeţea nu i se ştergea de pe chip. De multe ori o găsea cu ochii înotând în lacrimi, cufundată în tăceri înnebunitoare. Bănuia că nu numai examenul îi întrista sufletul fetei visurilor sale, dar nu o putea scoate din tăcere. Insista până la exasperare să-i spună, să-şi lase sufletul în palma lui, dar fără niciun rezultat. Alături de el, încerca să-şi ascundă tristeţea, să se bucure de orice lucru care lui îi plăcea, dar o simţea că nu o face din toată inima. Aşa a trecut vara aceea. Marea îi spăla lacrimile doar pentru a face loc altor lacrimi. Încet îl îndepărta de ea, nu îl mai lăsa să-i simtă mângâierea caldă, topindu-se în el. La orice apropiere de ea, o simţea cum se închide, cum îl respinge. Nu înţelegea cu ce greşise. Nu găsea nicio explicaţie, iar ea nu îi spunea. La insistenţele lui, doar izbucnea în lacrimi, refugiindu-se în tăceri care pe el îl aruncau în disperare. Nu ar fi vrut să o piardă, simţea că fără ea viaţa lui ar fi fost fără rost.
-Iar plângi, fă-mă să înţeleg de ce? Pentru ce te chinui? Sunt aici, te iubesc! Mă alungi pentru ca apoi, să plângi???
Îi răspundea cu o muţenie chinuitoare şi cu lacrimi curgându-i pe obraji. Degeaba insista:
-Te rog, nu lăsa să ne pierdem!
O singură dată izbutise să smulgă o mărturisire de la ea:
-Tinule, tu nu știi să te mulțumești cu puțin. Și eu doar te încurc...
Nu o luase în seama și nu prea ințelesese ce vrea să spună. Vara îşi depănă restul de zile până în toamnă, mai repede decât şi-ar fi dorit. Examenele nu au mai fost o problemă, pentru niciunul dintre ei. Rămâneau doar tăcerile chinuitoare cărora nu le găsea explicaţii și nici sens, care nu puteau fi înduplecate de nici o rugăminte. O vreme crezu că dacă nu o mai vede, se va linişti. Dar îi lipsea, nu îşi putea întoarce gândul de la ea. Îl mai salvau examenele de an terminal şi lucrul la proiectul de diploma. Se aruncă îndârjit asupra lor, învăţa zi şi noapte mai mult din dorinţa de a nu avea timp de gândit, decât de teama lor.