Flegmele egoismului

[Mihaela Moşneanu]

Îşi scuipă egoismul flegmele puturoase
plimbându-se pe străzile sufletelor
laşe care nu se lasă căutate din contră
repede-i taie calea şi-i fac plecăciuni
ancorându-se de sforile indiferenţei
ce tranşează pe viu răutăţile
despicându-le cu bârfe sau ţepe
apoi le-aruncă în cazanul Satanei
ce-şi hlizeşte leoarba pân' la urechi
când se distrează râzând în sughiţuri
de slăbiciunea pe care-o manipulează
după nestatornicia fiecăruia.

În câteva fracţiuni de secunde cineva
a rămas mut de uimire când a descoperit
că şi acele două-trei suflete despre
care nu avea nici cea mai mică bănuială
c-ar fi ancorate pe una din acele sfori
îşi etalau indiferenţa şi sughiţul leoarbei
îi râdea-n nas printre laţurile tăcerii
pline de cuvinte înnăbuşite
care oricâtă lacrimă ar fi vrut s-azvârle
pe obraz nu putea să curgă.

Aşa-şi scuipă mai nou egoismul flegmele
puturoase să-nvenine de-amărăciune
câteva suflete rătăcite - ce pare imposibil -
dar totuşi n-au fost flegmate cine ştie
până când or cădea şi ele-n capcana Satanei?
- ţine-le Doamne să nu cadă! -
peste tot şi pe oriunde de-ţi sar în cale
mai abitir ca iepurele-n pădure.

Mihaela Moşneanu