firicelul de iarbă

[Mihaela Moşneanu]

firicel de iarbă viu

răsărit într-un pustiu

ce-ţi pare rău să-l striveşti

în clipa-n care-l priveşti

hrăneşte-ţi rădăcina

primită din Lumina

duhului sfânt apărut

atât de mic şi mărunt

ce-n tine a încăput

să nu devină cărunt

că ţărâna se plânge

de sufletul îţi frânge

văzându-şi goliciunea

se roagă de minunea

din stelele cerului

de pe drumul Domnului

să-i arunce o ploaie

şi să curgă şiroaie

o vreme până vântul

îşi va striga cuvântul

ce-i trimis din depărtări

din mulţimile de zări

unde iarba e deasă

cosită pentru casă

că firele sunt fânul

ce le-adună stăpânul

pentru animalele

ce-i aduc paralele

din munca pământului

ce-i tot spune dorului

să-i cheme pe cei plecaţi

c-aci au fost cândva fraţi

şi ce de poveşti are

numai să ai răbdare

să asculţi şi să-nţelegi

cum este printre pribegi

acu-ţi fac o urare

îţi doresc să creşti mare

să te-nmulţeşti s-ajungi fân

ca să ai şi tu stăpân!

Mihaela Moşneanu