Exod în efuziune

[Nicolae Vălăreanu Sârbu]

E o lume neştiută sau o părere de popor,
o viaţă noduroasă pe care încerci s-o trăieşti
cu timpul femeilor care urcă prin vârstă şi se grăbesc
să numere nopţile cu deschidere la sublim.
Le simt respiraţia de frunză care aşteaptă toamna,
se apropie alte culori, alte presimţiri
cu aşteptări stropite de brume reci, ofilire.
Hambarele sunt pline, fânurile coapte strânse acasă,
simt aromă de sâni, trecerea în caleşti domneşti
la ceasuri de seară sărite de pe fix
când vine pe neaşteptate noaptea şi somnul
ca o apă ce-mi fură liniştea şi pleacă
cu căldura lemnului ars în sobele uitării.
E un duh convalescent în patul tău umbros
ce-şi caută sănătatea în gesturi şi necuvinte,
e o formă de viaţă, o părere vie sau înălţare
care mă cheamă să vâslesc prin eter
şi eu trec peste râuri pe poduri de piatră
spre oraşe cu turnurile înclinate spre apus.
Zilele îşi declină speranţele şi mor pe rând
lăsându-mă cu aceleaşi gânduri arse de secetă
prin praful câmpiilor cu năluci de pustă.
Semne încrustate pe faţa obosită
mă chinuie mereu cu o aură de înţelepciune
al cărui sens îmi scapă.